Urmărește-ne
https://stiri.plus/wp-content/uploads/2018/07/Întrebăm-România-Împreună.jpg

Editoriale

Televizorul, votul bunicilor şi liniştea în familie

Publicat

pe data de

Aveţi bunici pe care nu îi puteţi desprinde de anumite posturi de televiziune şi care votează pentru cei care promit că dau ceva în plus la pensie? Nu sunteţi singuri. Suntem mulţi, foarte mulţi în situaţia asta. Sau măcar am fost.

Acum câţiva ani, nu ar fi fost exclus ca bunica mea să se lase convinsă de primar sau de vreo vecină să vină într-o excursie gratuită la Bucureşti.

Bunica mea a împlinit de curând 87 de ani şi este în continuare cea care ţine familia împreună. Noi toţi îi spunem „mamaie“.

Bucătăria cu pat şi televizor este locul în care, practic, îşi trăieşte viaţa mamaia mea. Televizorul merge mereu. Cel mai mult, merge pe postul de televiziune cu cea mai multă dramaturgie. Cu toţii avem nevoie de poveşti, iar acel post le oferă oamenilor singuri poveşti (mai nou, poveşti despre Soros, state paralele etc). Multe. Televizorul ţine loc de „gura satului“. Televizorul ţine loc şi de biserică… iar tehnicile folosite sunt nu de puţine ori împrumutate chiar de acolo.

Vreo 10 ani am încercat să o conving pe bunica mea că lumea nu e chiar aşa cum arată la televizor, că Daniel Funeriu, de pildă, nu arată şi nu vorbeşte ca un om fără bacalaureat, deşi aşa încearcă unii moderatori să ne convingă, că străinii (norvegienii, dar nu numai) au şi altă treabă decât să fure copiii românilor, că avioanele nu cad totuşi în fiecare zi şi, mai încoace, că mai toate conspiraţiile prezentate de anumite posturi TV nu sunt nimic altceva decât bazaconii.

Nu am reuşit niciodată să o conving. Niciun argument nu ţinea. Cele câteva ore petrecute împreună, în care încercam să îi demonstrez cu argumente adevărul, nu au învins niciodată lunile de minciună predicată cu patos la televizor. „Lasă, că sigur ştiu ei ceva, altfel nu ziceau la televizor“.

Mese de Paşti şi de Crăciun învrăjbite de discuţii politice în familie, gust amar şi autoconsolare, cu gândul că toate astea nu vor schimba, totuşi, nimic din ceea ce mamaia mea înseamnă pentru mine şi ce însemn eu pentru ea.

În 2016, am venit în guvernul tehnocrat. Am mers la ea şi i-am spus: „Mamaie, acum te rog eu să nu schimbi postul! Uită-te la ei, uită-te şi o să vezi ce o să spună despre mine şi despre cei cu care lucrez în fiecare zi!“.

A durat câteva săptămâni.

Mamaia mea nu înjură aproape niciodată. Face de atunci, însă, câte o excepţie, de fiecare dată când îi vede la TV pe cei despre care credea cândva că „ştiu ei ceva, altfel nu ziceau la televizor“.

Dacă aveţi bunici, rude şi prieteni dragi care îi cred pe cei care le livrează mizerii în fiecare zi, nu îi judecaţi, nu vă certaţi la mesele în familie, nu irosiţi puţinul timp petrecut împreună de sărbători!

Implicaţi-vă! Intraţi într-un partid! Asumaţi-vă voi mai mult şi cei care vă iubesc vor fi, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, lângă voi.

Articol apărut inițial în Adevărul, 12 iunie 2018

Citește în continuare
1 Comentariu

1 Comentariu

  1. Catalina Stingaciu

    10 iulie 2018 at 10:53 pm

    Da, am avut si eu discutiile astea cu ai mei! Groaznic! Dar i-am convins sa semneze petitia pentru „Fara penali in functii publice”. Si ma implic in continuare sa strang semnaturi!

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Editoriale

Avertismentul Comisiei Europene cu privire la tăierile ilegale trebuie să fie o ocazie de schimbare totală de paradigmă

Publicat

pe

Comisia ne avertizează a doua oară în patru ani cu privire la tăierile ilegale.

Ne punem și noi câteva întrebări:

– când vor înțelege guvernanții noștri că pădurile și sectorul forestier sunt o problemă de securitate națională?
– când vor înțelege că abordarea tăierilor ilegale trebuie făcută sistemic, cu un pachet de măsuri anticorupție bazate pe o analiză temeinică a fenomenului, de la vulnerabilitatea personalului silvic la corupție până la contribuția sectorului la finanțarea campaniilor electorale?
– cum este posibil ca autoritățile statului responsabile pentru păduri să susțină că cifra tăierilor ilegale este sub 200.000 de metri cubi anual, știind că alte autorități ale statului (Institutul Național de Statistică, Ministerul Energiei) făcuseră public de acum zece ani faptul că în această țară se consumă tot atât lemn de foc pe cât lemn se recoltează oficial din pădurile României (16-17 milioane de metri cubi)?
– de ce în loc să transformăm în avantaj utilizarea lemnului de foc drept sursă de energie regenerabilă și să investim în sisteme de ardere mai eficiente, în dezvoltarea unor comunități locale responsabile, ne aruncăm la investiții cu gaz metan și la stimularea consumului de biomasă lemnoasă de către utilizatorii industriali?
– de ce nu îngrijorează pe nimeni, în afara câtorva magistrați, faptul că avem o eficiență ridicolă a actului de constatare a contravențiilor și infracțiunilor silvice: anual, între 6% și 26% încasarea amenzilor din contravenții silvice; câteva zeci de condamnări (10 -11%!) pentru peste 100.000 de controale anual, adică pentru milioane de ore de control pe total țară; fără sancțiuni pentru cazuri cu sute și mii de metri cubi – Argeș, Borșa, Cluj. Și, atunci, de ce să înăsprim în continuare sancțiunile, dacă ele tot nu se aplică? De unde și neînceperea urmăririi penale în 60% din cazuri, justificată de lipsa pericolului social al faptei.

În ciuda exemplelor numeroase de sancționare a celor care apelează la 112 (Radarul pădurilor – STS), frecvența apelurilor arată că din octombrie 2014 în permanență un camion din patru sau un camion din cinci este clasificat ca fiind ilegal, „clasificare ca urmare a neînregistrării transportului respectiv, în baza de date a programului de prevenire tăieri ilegale”. Asta înseamnă 20-25% din lemnul transportat. În ultimele 24 de ore nu a fost decât un singur transport raportat ilegal, dar au fost zile cu 10-20 de transporturi: scrie undeva despre numărul de camioane confiscate anual?!

Minuni nu se pot face într-o lună, dar orice este mai bun decât situația prezentă!

Avertismentul Comisiei trebuie să fie o ocazie de schimbare totală de paradigmă:

1. trecerea de la reglementare și birocrație la responsabilizare și obligație de rezultat;
2. operaționalizarea Consiliului Național al Silviculturii pentru implementarea unor standarde deontologice și a standardelor de control intern managerial, cu rol de garant al unor politici publice cu viziune pe termen lung;
3. stoparea tăierilor ilegale la sursă, adică în pădure! Nu pleacă nimic din pădure fără ca pădurarul sau inginerul silvic să nu fie la curent;
4. vânzarea doar a masei lemnoase fasonate, măsurată corect după tăierea arborilor. Acum se vinde un volum estimat (cam cât se apreciază în pădure) și se forțează agentul economic să găsească după tăierea arborelui exact același volum estimat;
5. digitalizarea informației silvice, control informat pe bază de imagini satelitare, trasabilitatea electronică a materialului lemnos transportat;
6. trecerea de la „negocierea” infracțiunii silvice în instanțe în baza „prejudiciului” la sancționarea infracțiunii silvice indiferent de „prejudiciu”: furtul de masa lemnoasă este furt, indiferent de valoare;
5. abordarea integrată și în spirit de dialog a fenomenului tăierilor ilegale ca problemă socială, de mediu și de corupție, abordare care a lipsit cu desăvârșire în ultimii ani.

Digitalizarea estimării resursei forestiere în viitorii ani va produce o revoluție – sateliții vor ști mult mai bine și mai repede decât inginerii silvici cât volum s-a scos într-un an din orice pădure. Vom vedea însă dacă autoritățile publice sunt interesate de acest gen de informații: pentru moment, nici măcar contractul de finanțare a ciclului trei al inventarului forestier național nu este semnat.

*  Material de Laura Bouriaud, membru PLUS Suceava

Citește în continuare

Editoriale

Bolile sistemului de sănătate. Cauze și leacuri

Publicat

pe

Lucian Muflic

Nu trece mult timp și iar apare în presă un alt articol despre situația dezastruoasă din Sănătate. Au fost cazuri de malpraxis evidente (vezi cazul pacientei arse la Spitalul Floreasca), cazul tragicomic al pisicilor căzute din tavan la Spitalul Județean din Constanța, proiectul cu bune și cu rele al actualului ministru (neexplicat suficient și înconjurat de multe suspiciuni) și putem să continuăm pe această temă mult timp. Îmi doresc însă să vedem pădurea de copaci!

Să avem înțelepciunea să privim atât EFECTELE, din păcate speculate la maxim într-un an electoral, lucru care poate dauna scopului, cât și CAUZELE.

Trebuie să fim conștienți că atât în Sănătate, cât și în alte domenii strategice ale țării, nu avem un Masterplan. Ne orientăm din păcate foarte mult pe persoane, avem așteptări nejustificate din partea unor manageri puși vremelnic în niște funcții, ne place să criticăm „trecutul” și „moștenirea grea”, dar nu reușim să cuprindem într-o singură viziune ce ne dorim de la sistemul de Sănătate.

Sunt de acord cu un lucru: în mod cert o persoană care apelează la UPU nu poate sta 16 ore acolo, cu atât mai mult cu cât deznodământul este unul nefericit. Este clar o ineficiență criminală a acestui sistem.

Cauzele? Sunt multiple și pot fi discutate în detaliu. De exemplu, lipsa locurilor în spital face ca presiunea pe cei care fac gărzi să fie enormă. Am fost pus în această situație: să intru într-o gardă de noapte pe Medicale fără loc disponibil. Presiunea pe medicii de gardă, de obicei tineri rezidenți sau specialiști, indimidati de locul lor în sistem, face ca deciziile să fie câteodată întârziate. Consulturile disciplinare pot contribui la staționarea unui pacient în UPU. Nu înseamnă că UPU nu poate să aibă partea ei de vină, dar avântul mediatic unilateral împotriva serviciului de Urgență nu este tabloul complet la care aspirăm.

Trebuie, de asemenea, menționat numărul imens de prezentări în serviciul de Urgență: aproximativ 150 de prezentări în 12 de ore. Cât de precis poate fi un sistem care cu o mâna de oameni să facă față acestei provocări și să nu dea greș?

O altă problemă extrem de importantă este golul imens între serviciul de Urgență și medicul de familie. Între aceste două entități medicale importante nu este nimic. Lipsesc centrele de permanentă, pe care eu le-aș înființa sau reînființa mâine. Sau mai bine zis astăzi. Centre care să degreveze Urgențele superaglomerate ale țării și care să ofere pe de o parte 24 de ore de gardă pentru situații clinice importante și pe de altă parte locuri de muncă personalului medical. Dacă de exemplu ai un copil cu febră și vărsături și ai nevoie de un consult la 12 noaptea, singurul suport este în UPU, pentru o evaluare și o perfuzie pe care ai putea să le obții într-un astfel de centru, având în vedere că la acea oră medicul de familie nu este disponibil, iar centrele private nu oferă în acest moment o soluție consistentă.

A treia și cu siguranță nu ultima cauză este managementul defectuos la nivel național al cazurilor acute și al celor cronice și mai ales separarea acestora. Un spital cum este cel Județean din Constanța este în același timp un spital de Urgență, un spital care oferă posibilitatea internării cazurilor cronice, dar și un spital educațional, pentru Facultatea de Medicină. Am spus și anterior că este nevoie de un spital nou, așa cum mi l-aș dori în vecinătatea Facultății de Medicină, care să preia parte din această suprasarcină a Județeanului.

Dacă nu gândim pe termen lung aceste strategii locale într-o formulă coerentă, ne vom regăsi mereu în acest „loop” nesfârșit de situații inedite, nedrepte și/sau tragice. Vom schimba oameni cu alți oameni, care se vor afla în situația de a fi nevoiți să accepte aceleași compromisuri ca și predecesorii lor. Trebuie să avem curajul de a pune în discuție aceste macroproiecte și să fim hotărâți că ne putem realiza aceste deziderate prin muncă oamenilor competenți. Prin asumare și responsabilitate. Prin viziuni coerente și muncă.

Îmi îndrept speranța către acest oraș și către oamenii lui că își vor alege înțelept viitorul!

  • Editorial de Lucian Muflic, președinte Filiala PLUS Constanța

Citește în continuare

Editoriale

Rasismul nu se combate cu parul!

Publicat

pe

Ditrău este doar un simptom al unei boli mai vechi românești combinate cu un curent de dezinformare venit din Est sau din alte părți similare. E o culme a unui val de comentarii, mesaje, postări, discuții și aluzii xenofobe și conspiraționiste pe care le vedem des, dar le combatem rar.

Reacțiile celor din Ditrău sunt o durere de cap. Microbul care o provoacă trebuie tratat mai în profunzime.

Și toți avem o responsabilitate aici. Rasismul nu se combate cu parul, ci cu adevăr. Rasismul este o colecție de frici și panici. Frica se confruntă – cel mai bine era dacă acei oameni erau puși în față cu acei lucrători, la o discuție normală. Să vadă că nu sunt extratereștri sau mai știu eu ce🙄.

📣Dar cine să facă asta? De câte ori stăm să „pierdem timpul” cu așa ceva?

📣De câte ori v-ați confruntat un amic/coleg/rudă când a făcut un mic comentariu rasist despre un rom/african/asiatic/maghiar? Confruntat, adică întrebat, nu criticat și forțat să devină și mai radicali.

📣De câte ori ne confruntăm propriile percepții și certitudini?

📣De câte ori citim un comentariu hâtru sau o critică răutăcioasă legată de cineva care nu e ca „noi” și o lăsăm în pace?

📣Cine stă să sape ce e cu toate conspirațiile astea că UE/Europa/Macron/Soros vor să importe migranți/musulmani/străini sau eventual să îi trimită pe toți în România? Dar să le dezmintă?

Vreți să începem să nu mai avem absurdități ca Ditrău? Trebuie să începem cu noi înșine.

Mie niște băieți romi mi-au furat o șapcă, iar alții o minge când eram mic, printre blocurile din București. O lungă vreme am gândit și eu la fel ca cei din jurul meu la acea vreme – tribal, exagerat, generalizând defecte. Abia când am încercat să văd totul din afară am putut să înțeleg contextul, momentul, să trec peste rasismul pasiv cu care am crescut în toată societatea din jurul meu. Nu a fost ușor. Dar se poate.

E tare greu să îți fie confruntate percepțiile sau senzațiile de frică și de obicei nu merge forțat. Diverse experimente arată că atunci când cineva îți contrazice percepții puternice, ca rasismul, reacția fiziologică e la fel ca atunci când cineva te lovește.

Dar asta înseamnă că nu putem fi pasivi în fața rasismului. Că nu putem să lăsăm toți nebunii să își împroaște prostiile fără să îi confrunte nimeni. Că nu putem să ne resemnăm sau să zicem „așa sunt românii”.

Românii muncesc în toată lumea, printre toate culorile umanității. Sparg stereotipuri peste tot. Sunt sigur că o pot face și la ei acasă.

Așa că întrebați. Dați linkuri la filme ca „American History X”. Folosiți informații reale. Faceți comparații – mai ține minte cineva cum era să fii român în Italia prin 2008?

Nu vă resemnați niciodată în fața rasismului. Pentru că dacă astăzi îl acceptăm pasiv cu cei din Sri Lanka, mâine îl vor avea cei din Birmingham față de bistrițeni.

Citește în continuare

Cele mai citite