Am pierdut în flăcări o parte din catedrala „Notre-Dame de Paris”, monument istoric cu valoare universală vizitat de 14 milioane de turişti pe an, dar şi un loc de cult aparte, sediu al Arhiepiscopiei Parisului care aduna credincioşii catolici. Este, aşadar, un loc emblematic pentru istoria Franţei, un simbol al Parisului, dar şi al Franţei în lume. Dincolo de tragismul situaţiei, acest dezastru este un prilej de reflecţie privind solidaritatea comunităţilor şi a oamenilor, în general, pornind de la valorile care ne unesc. Este momentul să reflectăm mai mult asupra puterii distructive, pe care de multe ori o declanşăm fără să ne dăm seama.
Notre-Dame de Paris, cea mai cunoscută catedrală catolică, a fost construită începând cu 1163 peste urmele bazilicii Saint-Étienne, care, la rândul ei, a fost ridicată peste un templu galo-roman. În secolele următoare, catedrala a fost profanată în timpul Revoluţiei Franceze, apoi a găzduit încoronarea lui Napoleon I, sărbătorirea eliberării Parisului în 1944 şi a fost martoră la înmormântarea mai multor preşedinţi ai celei de-a treia republici franceze. Romanul „Notre-Dame de Paris” al lui Victor Hugo a atras atenţia publicului şi a dus, printre altele, la proiectul major de restaurare câştigat prin concurs (!) şi supravegheat de Eugène-Emmanuel Viollet-le-Duc, care a adăugat fleşa catedralei şi a refăcut acoperişul, din 1844 până în 1864. Exact aceste elemente au ars în incendiul din 15 aprilie. Unii spun că omenirea a avut noroc: au ars fix acele părţi care erau mai puţin valoroase, căci erau mai noi şi, în plus, au stârnit şi controverse la timpul lor. Alţii deplâng mutilarea unei opere complete. Mai rămâne, oare, loc pentru o rază de speranţă în toată această tragedie? Dezbaterea în privinţa valorii culturale şi a măsurilor de restaurare, pornită la nivel mondial odată cu crimele împotriva umanităţii prin distrugerea conştientă a moştenirii culturale, s-a înteţit.
Măsurile de conservare sau restaurare au devenit practici comune pentru a trata patrimoniul cultural în secolul al XIX-lea, ca urmare a viziunilor diferite ale lui John Ruskin (1819-1900) şi Eugène-Emmanuel Viollet-le-Duc (1814-1879). În timp ce Ruskin a lăudat estetica decăderii şi a pledat pentru o conservare simplă, Viollet-le-Duc a inventat noţiunea modernă de restaurare ca un act de restabilire a unui monument într-o stare finită, care de fapt nu a existat niciodată. Arhitecţii talentaţi, cum ar fi Carlo Scarpa (1906-1978), au fost capabili să depăşească această dihotomie şi să introducă într-un mod sensibil un limbaj arhitectonic contemporan, încât patrimoniul construit părea că a câştigat din intervenţie şi a căpătat o coerenţă nouă şi semnificativă. Aşadar, apare astăzi întrebarea legitimă: cum va fi restaurată catedrala? Va fi reconstruită partea arsă? Se va organiza un concurs internaţional de arhitectură pentru a imagina un acoperiş nou şi o fleşă nouă, în conformitate cu timpurile noastre? Ar permite UNESCO o astfel de intervenţie?
În 1991, Catedrala a fost declarată monument istoric cu valoare universală şi a fost înscrisă pe Lista Patrimoniului Cultural Mondial UNESCO. Notre-Dame este unul dintre exemplele clasice în care importanţa unui monument religios este dublată de valoarea sa universală ca monument. Monumentele istorice care fac parte din patrimoniul cultural universal aparţin tuturor oamenilor din lume. Ele sunt o moştenire de neînlocuit pe care comunitatea globală a decis să o protejeze pentru viitor. Tocmai de aceea a fost concepută Convenţia Patrimoniului Mondial UNESCO, pentru a demonstra importanţa, pentru toate popoarele lumii, a protejării patrimoniului cultural unic şi de neînlocuit.
Au apărut deja declaraţii cum că partea arsă a Catedralei va fi refăcuta identic. Alte voci susţin că nimic nu va putea înlocui ceea ce s-a distrus, căci este ca şi când ar trebui să-ţi înlocuieşti istoria, sau că n-am pierdut nimic, deoarece, oricum, proiectul lui Viollet-le-Duc nu are valoare. Dar dacă ar fi să comparăm viaţa unei clădiri cu viaţa unui om, ne-am mai putea imagina să ne bucurăm că ne-am pierdut o parte din memorie sau o parte din corp, de care nu suntem mulţumiţi? Dreptul la istorie, la patrimoniul cultural, este unul fundamental. Şi-atunci, proiectul lui Violet-le-Duc nu trebuie acceptat, aşa cum ar trebui să fie acceptată şi dispariţia sa parţială?
Imaginea fleşei frânte ne-a făcut să simţim personal că este important să ne preţuim moştenirea culturală şi să onorăm realizările celor care au venit înaintea noastră. Ne plângem de pierdere şi în acelaşi timp alegem să fim plini de speranţă pentru viitor, să avem încredere în puterea culturii. Cultura desemnează felul în care convieţuim, subliniind valorile cu care ne identificăm. Cultura creează acele spatii de libertate în care au loc schimburile de idei despre ceea ce ne marchează. Cultura ne ajută să ne înţelegem mai bine şi să-i înţelegem mai bine şi pe ceilalţi.
Cele mai marcante episoade ale istoriei sunt legate de distrugeri, pentru că, dincolo de tragismul lor, au fost urmate cel mai adesea de un efort de reconstruire care a adunat întotdeauna multe energii. Fireşte că refacerea nu anulează distrugerea, dar obligă la parcurgerea unei noi etape. Să sperăm, aşadar, că experţii în restaurare vor porni dezbaterea publică şi că fondurile necesare refacerii vor fi strânse rapid.
Noi, românii, suntem parte a culturii universale, europene, apropiați ai culturii franceze. Vom participa la acest efort și noi. O vom face fără îndoială prin experții și constructorii noștri, care construiesc Europa de ceva vreme, dar o putem face și cu donații în bani: https://don.fondation-patrimoine.org/SauvonsNotreDame/.
Monumentele au o simbolistică cu totul particulară, iar raportarea oamenilor la acestea se face în mod diferit. În urma incendiului din 15 aprilie, Catedrala Notre-Dame de Paris a devenit simbolul prin excelenţă al monumentului cu valoare universală, simbol al împărtăşirii unor valori comune, dovadă a puterii de creaţie a oamenilor. Emoţia incendiului din 15 aprilie ne-a arătat că există monumente-simbol al împărtăşirii unor valori comune, dovadă a puterii de creaţie a oamenilor. Când umanitatea reacţionează ca un organism viu, e un moment de graţie, care ne aminteşte că există simboluri universale şi că suntem legaţi cu fire nevăzute, împărtăşind istoria şi un viitor comun.
* A contribuit Ovidiu Ţentea, arheolog
