Urmărește-ne
https://stiri.plus/wp-content/uploads/2018/07/Întrebăm-România-Împreună.jpg

Editoriale

Reforma serviciilor. Cine o va face?

Publicat

pe data de

Mă bucur să văd că președintele Iohannis consideră una dintre propunerile noastre drept „prioritate strategică“ pentru România în perioada imediat următoare. Suntem singura forță politică din România care a avut curajul să vorbească despre reforma serviciilor secrete și a instituțiilor din domeniul securității naționale.

Întrebarea este dacă această dezbatere – și această reformă – se va face până la capăt într-un context politic care încă nu e diferit de ce am avut până acum. Am văzut de-a lungul vremii multe probleme fundamentale fluturate public cu entuziasm și apoi părăsite pe parcurs ca și când simpla lor menționare le-a și rezolvat. Clasa politică românească nu a fost capabilă până în acest moment să își asume în mod real și să tranșeze decisiv o temă care i-a fost pusă pe masă, deși acesta este rolul politicului într-o societate. Compromisuri peste compromisuri se amestecă în deciziile politice pentru a servi interese momentane atât de tare încât nici nu mai știi de la ce s-a plecat. Se preferă melanjul nefuncțional care satisface orgoliile unora în locul intervenției necesare care să vindece bolile instituționale.

Președintele Iohannis a mai deschis acum câțiva ani o temă extraordinar de sensibilă și urgentă, cea a educației. Decidenții politici nu l-au urmat pe acest drum și iată că astăzi învățământul românesc este în același punct. E un exemplu care ilustrează teama mea atunci când văd deschiderea discuțiilor legate de reforma serviciilor secrete și a instituțiilor din domeniul securității naționale. Președintele, la fel ca societatea românească, trebuie să decidă în ce direcție ne vom îndrepta în anii care urmează. Vom merge pe drumul reformelor decisive care vor schimba ce e greșit sau vom aplica aceeași tactică precum la începutul anilor `90, când reformele erau minimale, mimate și se încerca recuperarea unor oameni pentru un consens politic din care nu câștiga nimeni nimic? Cred că România trebuie să decidă după 30 de ani să definitiveze adevărata reformă începută în anii `90 și să își schimbe irevocabil drumul politic chiar și cu prețul nemulțumirii unora, la vedere sau în umbră, care și-au impus voința și obiceiurile timp de trei deceni. Și singurul partener real al președintelui pentru un astfel de drum – și pentru o asemenea ambiție de reformă – este USR PLUS.

Subiectul reformei serviciilor de informații și a instituțiilor din domeniul securității naționale a ținut prima pagină câțiva ani, exact cât au avut nevoie câțiva oameni politici pentru a-și servi agenda proprie de discreditare a justiției și, în general, a statului, pentru ca apoi să dispară pur și simplu din dezbaterea publică. Reforma serviciilor este un subiect relevant și important pentru public, mai ales că o astfel de reformă nu este în niciun fel accesibilă societății care nu are niciun mecanism la dispoziția sa. Am asistat la o construcție mitologică de proporții, în care spionii mișunau peste tot, „spionita“ era cheia de lectură a oricărei decizii politice sau a acțiunii justiției. Până într-o zi când subiectul a dispărut, în același fel cum multe alte subiecte care au divizat sau entuziasmat publicul s-au evaporat pur și simplu. Or, să ne fie limpede, subiectul nu a fost în niciun fel rezolvat, ci doar trimis într-un colț întunecat în care interesele reale ale societății sunt depozitate în uitare și nepăsare.

Nepăsarea și neprofesionalismul clasei politice sunt principalele cauze. Împreună cu lipsa de curaj și asumare. Era simplu să fabulezi despre cine se vedea cu cine în bucătăria cui în loc să discuți serios despre o reformă a cadrului legislativ care să limpezească diversele competențe ale serviciilor de informații și despre rolul pe care ele trebuie să le joace, cu control democratic, în societate. Era mai eficient să arunci nume și să construiești insinuări în loc de a discuta serios despre câte servicii secrete sunt necesare și care este cadrul administrativ și funcțional cel mai eficient. Neseriozitate și interese personale, dar și o lipsă evidentă de competență și curaj. Îmi amintesc cum eram privit în Parlamentul anului 2016, când am mers într-o serie de dezbateri legate de reforma servicului de informații și protecție al Ministerului de Interne. Politicieni cu vechime îmi spuneau că sunt nebun că mă angajez la o asemenea reformă, că au mai vrut și alții înaintea mea și nu le-a ieșit. Iată că s-a putut face. S-a putut nu pentru că am fost influențat în opțiunile mele de unii sau de alții, așa cum mulți au încercat și mai încearcă să acrediteze, ci tocmai pentru că nu eram influențat de nimeni decât de propria conștiință și de înțelegerea pe care am avut-o – și asumat-o – despre cum ar trebui să funcționeze un serviciu de protecție internă a unei instituții precum cele de ordine și siguranță publică. Nu voi pretinde niciodată că acela a fost adevărul absolut, dar voi susține cu toată tăria că acela a fost modelul de reformă de care era nevoie la acel moment și în acel context și că a fost făcut cu implicarea cât se putea de largă într-un interval de timp strâns a tuturor părților interesate (componentele ministerului, sindicate, Parlament).

Acesta este motivul pentru care cred că reforma serviciilor trebuie să fie pe agenda oricărui partid serios, din cel puțin două motive. În primul rând, avem o nevoie socială. De la Securitate încoace, societatea noastră are această stafie a „serviciilor” care bântuie dezbaterea publică și această realitate trebuie tranșată. Clar, asumat, cu curajul și seninătatea unei discuții despre orice alt serviciu public sau autoritate a statului. Nu e nimic de care trebuie să ne fie teamă, serviciile de informații nu sunt acolo pentru a induce teama în societate, ci pentru a servi societatea și interesele ei. Dacă le înțelegem astfel menirea, vom face deja un prim pas către însănătoșirea discursului public pe această temă, cu scopul final de a reda cetățenilor încrederea în niște instituții vitale pentru funcționarea statului român.

Al doilea motiv este că sistemul în sine are nevoie de reajustarea competențelor în interiorul cadrului legal, care la rândul său trebuie revizuit pentru a funcționa mai bine, mai transparent și cu mai multă eficiență. Serviciile de informații funcționează după legi gândite și adoptate în 1991, într-un context politic, social, economic și geostrategic fundamental diferit față de cel în care evoluăm astăzi ca societate și ca stat. Nota bene, acest cadru legislativ predatează chiar și actualul cadru constituțional.

Este necesară o discuție aplicată și apoi o adaptare bine calibrată a ariei de competență a diverselor componente ale sistemului de securitate națională. Trebuie să ne întrebăm ce rol trebuie să mai aibă un STS într-o lume în care siguranța comunicațiilor nu mai ține de cablurile care legau odată telefoanele, ci de riscurile de atacuri cibernetice convenționale sau hibride, de algoritmi de inteligență artificială care pot deturna sau distorsiona fluxuri de comunicații oficiale sau de protecția unor infrastructuri digitale critice. Și dacă decidem că moderizam mandatul și funcționarea STS, trebuie să ne întrebăm unde și cum îl așezăm în cadrul comunității de informații, cum reglăm integrarea acțiunilor lor cu cele de natură operativă sau strategică luate la nivelul celorlalte servicii. Aceeași poveste și la SPP. Mie, unul, mi-e clar că autoritățile statului și cei care vremelnic le slujesc pot fi expuși unor riscuri și că e nevoie de structuri de protecție eficiente. Dar trebuie ele să fie considerate servicii secrete? Cui îi servește? Ca și în cazul STS, asta nu înseamnă că ele nu trebuie să poată interacționa constant și eficace cu cei care posedă informații relevante, dar asta ține de mecanisme de raportare și coordonare operativă mai mult decât de menținerea unor statute și privilegii care nu contribuie la încrederea publică, ci mai degrabă o erodează.

În ceea ce privește SRI, SIE și serviciile sectoriale ale Armatei Române și ale MAI, cuvântul de ordine trebuie să fie clarificarea și buna delimitare a competențelor. Experiența și teoria ne demonstrează că orice suprapunere de competențe creează premise pentru concurențe neloiale între instituții, abuzuri și împiedică o auditare eficientă. Poate discuția așezată și aplicată ne va dovedi că trei servicii sunt suficiente (interne, externe și serviciul Armatei), iar celelalte organisme să fie reîncadrate în zona lor de competențe absolut necesare pentru o societate funcțională. Dar intenția demersului meu la acest moment nu este să dau rețete, ci să stimulez o dezbatere, cât mai consistentă și transparentă, pentru a ajunge la o așezare cât mai autentic legitimată a arhitecturii viitoare a comunității de informații. Ca membri UE și NATO, în lumea din ce în ce mai turbulentă în care trăim, e nevoie de acest lucru.

Mai rămân pe final două elemente cruciale ale acestei reforme: rolul CSAT și controlul civil al serviciilor de informații. O bună parte din neclaritățile ultimilor ani legate de activitatea serviciilor și implicarea lor în diverse sectoare civile, de la ANAF la sistemul judiciar, au avut la origini deliberări sau decizii CSAT despre care cetățenii și societatea au știut prea puțin sau deloc. Au primit serviciile instrucțiuni formale de la CSAT pentru a sprijini activitatea instituțiilor civile pentru combaterea corupției sau fraudei fiscale? Dacă da, în ce trebuie să constea acest sprijin? A fost suficient pentru a legitima practici instituționale sau celebrele Protocoale? Astfel de întrebări nu mai au voie să subziste într-o democrație matură. CSAT trebuie el însuși reformat, deciziile sale trebuie așezate în cadrul normativ național, în așa fel încât ele să poată fi nu doar cunoscute și accesibile, dar să poată fi supuse unor forme legitime de control democratic.

În continuarea aceleiași idei despre control democratic, ultimul element esențial al reformei trebuie să fie o regândire a activității de monitorizare, auditare și control al activităților serviciilor de informații. Începând de la bugetele alocate, modul lor de cheltuire și terminând cu cadrul larg de activități și intervenții, toate acestea trebuie supuse controlului civil. Pentru asta trebuie regândit mandatul comisiilor de specialitate din Parlament, formele de auditare și raportare. Iar pentru asta nu e nevoie doar de modificări legislative, trebuie să reflectăm serios și la oamenii care ar trebui să facă acest control. Așa încât am ajuns înapoi la premisa inițială: până când nu avem o clasă politică serioasă în Parlament, pe care să ne putem baza că înțelege ce înseamnă așezarea clară a propriilor atribuții de control din partea comisiilor parlamentare, nu vom putea discuta despre reforma bugetelor și a competențelor din această zonă.

Ca și concluzie, revin la rolul central al președintelui României, singurul în măsură să acționeze ca garant al acestei reforme. Alianța USR PLUS este pregătită să suștină demersurile președintelui, noi avem și competența, și curajul.

* Editorial de Dragoș Tudorache, europarlamentar, președintele executiv al PLUS, publicat pe digi24.ro

 

PLUS nu este partid parlamentar,
deci nu beneficiază de subvenții

Editoriale

Bazele sportive din bani publici, încotro?

Publicat

pe

Lucian Mircescu, coordonator Grup de lucru sport CNPP PLUS

Fără stadioane și săli, sportul nu poate exista. Faptul că autoritățile publice își asumă rolul de furnizor de infrastructură sportivă este un lucru comun în lume. În UE, recunoaștem funcția socio-educațională a sportului așa că este normal ca statul să construiască infrastructură pentru sport[1]. În România însă autoritățile nu țin cont de cine ar urma să folosească aceste baze sau de ce ar putea face cu ele pentru comunitate.

Putem lua ca exemplu Bucureștiul, unde după 1989 din 78 de baze sportive de cartier 24 au fost demolate, iar alte 24 abandonate[2]. Ce s-a pierdut așa a rămas, în schimb s-au reamenajat 4 stadioane mari dintre care cel mai mare, Arena Națională, nu poate găzdui competiții decât pentru o singură ramură sportivă (fotbal). Apoi printr-un altul, Stadionul Național de Rugby Arcul de Triumf, Ministerul Tineretului și Sportului vrea să se transforme în rentier, adică cea mai importantă instituție publică a țării pentru sport vrea să facă profit din domeniul pe care îl coordonează?![3] Înainte, pe lângă activitățile echipelor naționale de juniori și seniori de rugby, acolo erau găzduite săptămânal aproape meciuri și antrenamente de copii, iar baza sportivă se adresa mai multor ramuri sportive în același timp (rugby, fotbal, tenis și ocazional frisbee și oină). Deci zero logică în abordarea autorităților publice și Bucureștiul este mai degrabă regula decât excepția.

În lumina celor de mai sus, este clar că avem nevoie de o abordare predictibilă și bine orientată a autorităților publice, una care să plece de la specificul beneficiarilor acestor baze sportive: organizații amatoare, profesioniste și federale (de utilitate publică).

Începând cu sportul amator, acesta ar trebui să primească bazele sportive în condițiile cele mai avantajoase pentru că îndeplinește funcția socio-educațională cel mai bine. Vorbim aici de clubul mic care nu plătește sportivii, trăiește din mici sponsorizări, o subvenție modestă de la primărie și din munca voluntarilor. Totodată, el se ocupă de copiii și juniorii din comunitate și este preocupat de repriza a treia la fel de mult ca de primele două. Clubul amator înseamnă coeziune socială, sănătate și mișcare pentru membrii comunității, educație (sportivă) pentru cei mici, deci e normal să aibă acces facil la bazele sportive ale autorităților publice.

Pe de altă parte, clubul profesionist remunerează sportivii, face profit din transferuri, comercializarea drepturilor de difuzare ale meciurilor sale, iar în România în particular este oricum finanțat cu sume consistente de autoritățile locale, câteodată la limita legalității (din pricina legislației UE privind ajutorul de stat). Sportul profesionist este deci mai degrabă o inițiativă comercială și cum afacerile pe banii statului sunt păguboase pentru bugetul public, accesul în infrastructura construită de stat este corect să se plătească la prețul pieței. Astfel poate se mai recuperează și ceva din costul investiției.

O categorie aparte este reprezentată de federațiile sportive pe care le găsim activând undeva între dimensiunea socio-educațională și cea comercială. Prima de regulă o domină pe a doua, de unde și recunoașterea statutului de utilitate publică al federațiilor sportive în România. În linii mari, activitatea lor se împarte între organizarea loturilor naționale, inițiative de dezvoltare ale sportului (ex.: creșterea numărului de practicanți), dar și organizarea de ligi profesioniste sau francize sportive, acestea din urmă fiind treburi comerciale, chiar dacă foarte rare în România.

În acest context, darea în folosință gratuită a unor obiective de infrastructură sportivă către federații așa cum se întâmplă în prezent este o abordare cu avantajele ei[4]. Și anume asta le-ar ajuta să genereze venituri proprii[5], fapt ce în timp ar putea reduce din presiunea pe bugetul public din care ele se finanțează în cea mai mare măsură acum. Desigur, această concesie trebuie să vină la pachet cu reglementarea utilizării acestor venituri proprii și cu o atenție mai mare din partea statului cu privire la guvernanța federațiilor, care nu sunt deloc ferite de probleme de integritate. Statul prin urmare va trebui să vegheze la utilizarea judicioasă a acestor resurse de către federații în consonanță cu statutul de utilitate publică pe care acestea îl dețin.

În concluzie, este o nevoie serioasă de revizuire a principilor care stau la baza deciziilor de a amenaja infrastructură sportivă în România. Actuala abordare este confuză, neunitară și nu face altceva decât să mențină sportul românesc în starea de dezordine în care se află din anii ‘90 încoace. Nu ne este greu să ieșim din situația actuală, putem începe inclusiv cu bazele sportive pentru că iată, soluții avem.

* Material de Lucian Mircescu, coordonator Grup de lucru sport CNPP PLUS


 

[1] Art. 165 (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

[2] Sursă: https://stadiondecartier.asz.ro/

[3] Sursă: https://www.prosport.ro/alte-sporturi/se-infiinteaza-complexul-sportiv-national-arcul-de-triumf-marea-miza-preluarea-stadionului-de-catre-mts-exclusiv-19134067

[4] De exemplu federații care au baze sportive de la stat sunt cele de atletism, handbal, polo și rugby, aceasta din urmă depinzând de decizia Ministerului Tineretului și Sportului.

[5] Această posibilitate este de fapt în prezent anulată de noul Cod Administrativ și prin urmare ar merita o revizitare.

Citește în continuare

Editoriale

Marea ipocrizie a vinei colective

Publicat

pe

Am auzit că suntem toți vinovați pentru ceea ce s-a întâmplat la Piatra Neamț și că acum nu e momentul să discutăm situația politic în niciun fel. Ceva mai ipocrit decât lucrul acesta nu am auzit de la ultima criză, care a fost precedată de o altă criză și de o altă criză, de care am fost iarăși cu toții culpabili.

De fiecare dată, apare cineva care îndeamnă la o penitență colectivă ca absolut necesară, pentru că forma supremă de solidaritate la noi e să fim vinovați în grup. Iar după această autoumilință trebuie să devenim vigilenți în a-i vâna pe cei care încearcă să utilizeze politic tragedia. Să îmi fie iertată lipsa de căință, dar cred că atitudinea asta este deopotrivă greșită și dăunătoare pentru o societate care își dorește să nu mai treacă mereu și mereu prin aceleași crize.

Sistemul medical este condus politic de 30 de ani și răspunderea e clară pentru ce se întâmplă cu spitalele și asistența medicală. Nu văd de ce cetățeanul trebuie să se simtă vinovat si să își pună cenușă în cap. Afectat de tragedie, da. Speriat până în ultima fărâmă a ființei sale, da. Terifiat că ar putea să aibă nevoie să meargă la un spital, da. Dar nu vinovat.

Știu că în spatele acuzei stă argumentația că „noi” am votat, „noi” am trimis în Parlament oameni corupți și incompetenți, „noi” nu i-am sancționat șamd. Dar asta ne duce exact acolo unde nu am vrea să ajungem în momentul unei tragedii: la politică. De la începutul anului, am văzut un dezastru la spitalul din Suceava, o gestionare dezastruoasă a comunicării pe pandemie (și nu mă refer la metafore comunicaționale, ci la decizii care au creat confuzie și neîncredere în societate) și un incendiu la spitalul din Piatra Neamț. Mă iertați că vă zic, dar „noi” nu suntem în niciun fel vinovați de aceste lucruri, așa cum nu cred nici că ministrul Culturii sau prefectul de Ialomița ar avea vreo legătură, cel puțin teroretic, cu aceste evenimente. Sistemul are o ierarhie care presupune transmiterea și implementarea unor protocoale de functionare, a ordinelor și a deciziilor, la fel ca stabilirea foarte clară a vinovaților atunci când acestea nu sunt respectate sau când deciziile sunt prost luate. În schimb, „noi” stăm și ne certăm între noi dacă e decent sau nu să numim vinovații sau dacă acest act implică conotații politice.

Dar desigur că implică politică. 100%. Vinovați în cazul de față nu au cum să nu fie politicieni din județul Neamț cu responsabilități legate de spital, în frunte cu președintele Consiliului Județean, care trebuie să demisioneze și să dispară urgent din orice funcție politică. Și vinovați vor fi și cei de la Ministerul Sănătății, în frunte cu ministrul, dacă nu vor gestiona situația cu maxim profesionalism. Ei sunt vinovații, nu cetățenii. Cetățenii și-au transferat responsabilitatea prin vot acestor oameni care au cerut-o pentru că se considerau îndreptățiți să aibă grijă de comunitățile care i-au votat. Așa că situația este cât se poate de politică, iar vinovații, cât se poate de clar cine sunt.

Și, în final, aud învinuiri cum că se cațără unii pe cadavre din dorința de a câștiga politic. E o afirmație mizerabilă, care generalizează o traumă națională. Nu am văzut aceeași empatie pentru supraviețuitorii de la Colectiv, familiile și prietenii lor, atunci când unii lideri PSD lansau teoriile că incendiul a fost pus deliberat. Oare vreunul dintre moraliștii momentului cum s-au simțit atunci? Era tot o chestiune apolitică? Dar pentru cei care au fost prin spitalele din România și au plecat cu și mai multe boli oare cum o fi să vadă că totul merge înainte neschimbat? Dar cei cărora le-au murit copiii, părinți sau soții și soțiile în spitale de la infecții sau lipsa de aparatură se simt și ei la fel de vinovați? Ei bine, e politică. Fiecare viață pierdută absurd, din cauza incompetenței sau a corupției, are legătură cu politica. Nu e o catastrofă naturală inevitabilă, e o tragedie umană produsă de modul în care societatea românească funcționează. Și asta e politică pură. Și dacă vreți să nu mai aveți parte de aceste drame, răspunsul este politic. Nu politicianist. Politic.

Trebuie să punem capăt odată ideii de vină colectivă care permite păcatului să existe în continuare nestingherit după ce noi facem o scurtă penitență. România nu ar trebui să aibă nevoie de sute sau mii de ONG-uri care să se mobilizeze ca să facă munca statului. Are nevoie ca statul să își facă munca pentru care există, iar societatea civilă să fie atentă ca politicienii și funcționarii să nu mintă sau să nu fure. România nu ar trebui să aibă eroi care să se sacrifice pe sine pentru ca alții să trăiască, așa cum a fost nevoit doctorul din Piatra Neamț. România are nevoie de eroi necunoscuți, care în birourile lor să facă munca ce le revine astfel încât să nu existe nevoia ca un doctor să își pună în pericol propria viață. Suntem alături cu toții de Cătălin Denciu și familia sa, așa cum este uman și normal în aceste momente. Dar și mai normal ar fi fost ca acest om să nu fie pus de sistem în situația de a se sacrifica pentru incompetența și delăsarea unora.

Iată cât de multe lucruri esențiale pentru bunul mers al societății țin de politică. Să nu ne mințim că nu e așa. Oamenii pot fi buni, pot fi profesioniști, generoși și morali. Dar nu este de ajuns pentru noi toți dacă nu decidem odată pentru totdeauna în ce fel de societate vrem să trăim. Una în care să ne gândim pios la eroii care au plecat dintre noi sau una în care ne bucurăm unii de alți, aici și acum? Și asta e o decizie cât se poate de politică.

Citește în continuare

Editoriale

Nici un euro din fonduri europene pentru guvernele care nu respectă valorile fundamentale

Publicat

pe

În ultimele zile, alegerile din SUA au întrecut orice altă știre din lume. Cu toate astea, chiar în momentul în care, peste Atlantic, președintele în exercițiu lansa atacuri șocante la adresa democrației, Parlamentul European obținea un acord istoric pentru protejarea statului de drept și condiționarea fondurilor europene de respectarea valorilor fundamentale.

Bătălia pe care tocmai am câștigat-o nu este împotriva cuiva anume, așa cum unii politicieni ar vrea să pară. Este o armă de descurajare pentru apărarea drepturilor cetățenilor de la vest la est, de la nord la sud, în fața politicienilor care, după ce ajung la putere, se cred atotputernici și caută să folosească puterea și instituțiile în interesul lor sau al acoliților. Comisia Europeană va putea de acum înainte să suspende finanțările europene, inclusiv cele ale fondului de redresare economică post COVID, pentru guvernele care nu respectă valorile descrise în Articolul 2 din Tratatul Uniunii.

Demonstrațiile de la București și din țară din 2017 împotriva regimului Dragnea au arătat-o: oamenii nu mai vor conduceri politice corupte, bazate pe acapararea puterii și pervertirea justiției. Mișcări civice similare au avut și au loc și în alte state membre europene. Europa este „fondată în baza valorilor reprezentate de respectul pentru demnitatea umană, libertate, democrație, egalitate, statul de drept, precum și de respectul pentru drepturile omului, inclusiv ale persoanelor aparținând minorităților“.

Acest articol trebuie recitit, mai ales în această perioadă a negocierilor privind viitorul buget european 2021-2027, negocieri care dau uneori impresia că Uniunea Europeană este un club unde ne târguim pe niște bani la care avem dreptul doar pentru că suntem membri ai clubului. Nu este așa! Europa nu este și nu trebuie să devină un bancomat, chiar dacă unii la asta visează. În lumea de azi, unde vocile autocraților și regimurile iliberale se înmulțesc, trebuie să apărăm bogăția de valori a Uniunii Europene. Altfel, acest proiect la care și noi am decis să fim parte riscă să fie pervertit pe viitor.

Pluralismul, non-discriminarea, toleranța, independența justiției, solidaritatea și egalitatea între bărbați și femei: aceste drepturi ne întăresc identitatea. Indiferent dacă îi place sau nu unui guvern care dorește să-și reducă la tăcere judecătorii sau să interzică avortul pentru că așa-i spune ideologia, toate țările Uniunii au aderat la aceste principii. O parte a clasei politice a făcut din atacurile împotriva Europei și a valorilor sale un gest recurent, capitalizând temporar și punctual de pe urma crizelor și fricilor. Linia roșie este acum clar stabilită: niciun euro pentru forțele care vor să ne distrugă principiile fundamentale.

Într-un mod obiectiv, non-partizan, Comisia Europeană este responsabilă pentru evaluarea situației statului de drept. Nu va mai fi suficient să observăm de pe margine și să arătăm cu degetul. Va trebui să acționăm. Comisia va avea instrumentele să o facă. Decizia va trebui confirmată de Consiliu, format din statele membre, cu majoritate calificată Parlamentul se va asigura că o folosește, fără a penaliza fermierii, antreprenorii, cercetătorii și ONG-urile ale căror guverne au pornit pe o cale iliberală. Această protecție a intereselor financiare ale celor care au semnat deja contracte de finanțare cu fonduri europene este o adevărată schimbare de direcție, care sper să-și dovedească rapid eficiența. Va fi ecoul mișcărilor din societatea civilă, care promovează idealul unei Europe, comunitate de valori. Uniunea va putea apoi să apară ca o putere reală, unde prosperitatea materială este cu atât mai solidă când este însoțită de valori și de o viziune comună asupra lumii.

* Editorial apărut pe www.digi24.ro

 

PLUS nu este partid parlamentar,
deci nu beneficiază de subvenții

Citește în continuare
Noutăți Generaleacum 3 zile

Dragoș Tudorache, în dialog cu Steven Erlanger de la New York Times și Darren McCaffrey de la Euronews: Noi, ca europeni, trebuie să înțelegem că Biden va avea nevoie de timp pentru a aborda problemele interne

Noutăți Generaleacum 2 săptămâni

Vlad Voiculescu: Războiul îl vom câștiga doar prin vaccinare. Ne bazăm pe medicii de familie. Estimările sunt că, la început de aprilie, vor fi vaccinați undeva la 1,3 milioane de români

Revista Preseiacum 4 săptămâni

Anca Dragu: Mi-ar plăcea să ajungem în faza în care nu ne mai mirăm că o femeie deține o funcție importantă în stat

Noutăți Generaleacum 1 lună

Miniștrii USR PLUS din guvernul condus de Florin Cîțu Cele mai importante angajamente ale USR PLUS se regăsesc în programul de guvernare al executivului

Noutăți Generaleacum 1 lună

USR PLUS va solicita în Parlament și președintelui Klaus Iohannis sprijinul pentru reformele care nu sunt explicit menționate în programul de guvernare

Noutăți Generaleacum 1 lună

USR PLUS: Votul cetățenilor Sectorului 5 a fost pervertit pentru a satisface interesele meschine ale Primarului Piedone și ale PSD

Noutăți Generaleacum 1 lună

Alianța USR PLUS vrea reformarea sistemului de management al fondurilor europene din România. Propunerile avansate în negocierile pentru crearea coaliției

Noutăți Generaleacum 1 lună

„Femei-lider și rolul lor în procesul de democratizare a țărilor lor”, dezbatere organizată de europarlamentarul Dragoș Tudorache

Noutăți Generaleacum 2 luni

Dacian Cioloș: E nevoie de un premier care să dea speranță. Sugestia noastră este să dăm semnalul unui nou început

Noutăți Generaleacum 2 luni

Propunerile Alianței pentru protocolul coaliției de guvernare USR PLUS-PNL

Cele mai citite