Urmărește-ne
https://stiri.plus/wp-content/uploads/2018/07/Întrebăm-România-Împreună.jpg

Editoriale

Anul meu

Publicat

pe data de

Despre anul care a trecut nici nu ştiu de unde să încep să scriu. A fost anul botezului meu politic, anul în care am asumat public ceea ce credeam de mulți ani, de la Colectiv, că trebuie făcut pentru ca generația mea să poată aduce România aproape de modelul de libertate şi de responsabilitate pe care le visa atunci când, în mare parte, a ales să plece din țară mai degrabă decât să se zbată între consecințele unei tranziții aparent de neînțeles şi propria neputință de a construi un viitor predictibil, acasă.

Mărturisesc că legătura profundă dintre cele două am înțeles-o foarte clar abia după documentarul Recorder, „30 de ani de democrație”, când am văzut toate piesele mari al puzzle-ului laolaltă, concentrat şi factual. Mă bucur acum sincer că mulți dintre noi au luat decizia de a face pasul cu nişte timp înainte – USR de trei ani, PLUS de un an. Că PNL a avut totuşi un parcurs relativ responsabil, în ultima vreme. Şi că avem o societate civilă vie, puternică, activă, curajoasă. Altfel, nu vreau să mă gândesc, tocmai astăzi, cum arăta finalul documentarului. Sau să mă întreb dacă Recorder mai putea difuza, liber şi fără consecințe, un astfel de documentar.

Am început anul cu o demisie. A fost, probabil, cea mai nesăbuită demisie pe care am asumat-o vreodată profesional şi prima oară când am plecat spre necunoscut cu zero mize personale. Putea urma orice, de la un mare eşec la o mare victorie. Tot ce am avut în minte, în mod constant, în toate lunile de campanie, a fost aşa: nu fac asta pentru mine; nu există proiecția unui loc „garantat” la europarlamentare; nici măcar a unui loc eligibil; nu mă pune nimeni pe o listă cu mâna, nu sunt tributară niciunui sistem, nu am nimic de ascuns, nimic de pierdut, nimic de reproşat. Am şi avem totul de câştigat, ca generație şi ca țară, dacă reuşim să reactivăm speranța că se poate face politică curat. Poate cu poticneli şi naivități uneori, cu greşeli alteori, dar curat şi asumat. Fără agende ascunse, fără interese de clan care să devină „interes de țară”, fără ipocrizie, fără teama de efectul de domino al justiției sau de propria incompetență.

Am trăit un an într-o valiză. Am avut cea mai fabuloasă campanie grass roots pe care o puteam vreodată imagina. A fost primul exercițiu profund de cunoaştere a unei țări pe care am crezut-o, ani la rând, în mod arogant, ireparabilă. Am greşit când am crezut asta. N-a existat un lucru mai bun pentru mine, politic dar şi la nivelul evoluției personale şi al devenirii umane, decât campania asta între oameni.

Am vrut să ştiu pentru ce țară mă bat. Pe cine reprezint. De ce şi în cine cred. Am aflat. Merită, până la ultimul strop de energie, până la ultima bătălie, să fac ce fac. Chiar am pentru cine.

E greu. Greu în plan personal, în primul rând, pentru că ai mei de acasă aproape că nu mai ştiu de mine. Dar e cea mai bună decizie pe care am luat-o, în toți aceşti ani, şi nu am absolut niciun regret, nicio ezitare, niciun dubiu să continui până când reuşim, solid şi aşezat pe nişte temelii noi, neîmbâcsite de securism, falsitate, fantezii comunistoide, bişniță şi minciună ordinară ridicate la rang de politică de stat.

Am cunoscut oameni fabuloşi, cu tot cu poveştile lor şi – cel mai important- cu speranțele lor. Am trăit într-un autocar, în trenuri şi avioane 3 luni şi apoi numai pe drumuri, în săli de şedință, conferințe, negocieri, întâlniri, în oraşe sau sate ale României şi ale Europei, alte 6. Am muncit, de când sunt în Parlamentul European, pe brânci, mai mult decât am muncit vreodată şi cu mai mare drag decât am făcut-o în toți anii mei.

Iubesc ce fac şi merită uriaş. Se vede în fiecare zi în care îmi pot reprezenta țara aşa cum trebuie reprezentată. Meritați şi nu aveți voie să coborâți standardele mai jos.

Iar noi nu avem voie să ratăm. E exclus. N-avem voie să ratăm momentul ăsta politic şi istoric, nici măcar o secundă. Cu sincope, cu regrupări, cu lacrimi, cu nervi, cu BN-uri şi CN-uri şi CP-uri şi Convenții şi negocieri şi orice om mai face noi, n-avem voie ca ce rezultă din tot tumultul ăsta să devieze niciun milimetru de la obiectivul pe care l-am avut atunci când am decis, toți, să intrăm în politică. The bigger picture. Viitorul. Ce am asumat că vom construi atunci când am ieşit în fața oamenilor şi le-am cerut votul.

Eu ştiu şi cred, sper, că ştim cu toții ce ne-am asumat şi pentru cine. Eu am învățat, în anul care a trecut. Cu toate sincopele şi imprevizibilul lui, cel mai greu dar şi cel mai bun an pe care l-am avut, până acum, prin prisma experiențelor trăite şi a drumurilor pe care le-am deschis, împreună.

Vă mulțumesc pentru încredere şi pentru cel mai bun an din toată povestea mea. Cel care vine va fi şi mai bun. N-avem voie să fie altfel. Nici noi, nici voi.

La mulți ani!

Editoriale

Diaspora, a treia miză de reformă electorală

Publicat

pe

Zilele acestea, se vorbește de organizarea de alegeri anticipate pentru Parlamentul României și alegerea primarilor în două tururi. Ambele sunt vitale. Ambele sunt o prioritate.

Dar pachetul de reforme electorale nu poate fi complet fără asigurarea unei reprezentări corecte a Diasporei în Parlamentul României. Iar momentul de a demara această reformă este acum. Unii ar putea spune că este deja târziu.

În 2018, Mișcarea România Împreună (viitorul PLUS) și USR, împreună cu o serie de alte organizații și asociații, au lansat și sprijinit inițiativa Oameni Noi. Un proiect profetic, el a pus pentru prima oară cum trebuie acest subiect în spațiul public.

Chiar și așa, Oameni Noi în propunererile sale a fost reținut. Pornind de la cifra actuală de 2 senatori și 4 deputați pentru Diaspora (cam cât are județul Tulcea cu cei cca. 195.000 de locuitori ai săi), el propunea 4 senatori și 8 deputați, o dublare bazată pe o estimare de 600.000 de români aflați în afară.

Acum, după 2019, o simplă dublare a numărului pare insuficientă.

În 2019, Ministerul Românilor de Pretutindeni lansa cifra de 5,6 milioane de români în Diaspora (numărătoarea PLUS ajunsese la 5,5 milioane). La europarlamentarele din 26 mai 2019, șicanați de vreme, cu puține secții, un sistem electronic insuficient, un referendum care îngreuna procedura și cozi interminabile, au reușit să voteze aproape 370.000 de români. Deja aproape dublu față de populația din Tulcea.

Iar la turul 2 al alegerilor prezidențiale, cu noi secții de votare (obținute după lungi campanii ale diasporei românești), trei zile de vot și un sistem de vot simplificat electronic, au votat aproape 950.000 de români. Aproape de 5 ori cât populația din Tulcea.

E clar că nu putem dovedi ușor că avem 5 milioane de români cu reședința în Diaspora, cel puțin nu care să fie eligibili de a vota pentru alegerile parlamentare, nu în absența lansării din timp a unui proces de înregistrare – decizie care nu poate fi făcută înainte de a decide care să fie gradul de reprezentare.

Este la fel de clar însă că românii din afară nu sunt corect reprezentați în Parlamentul României. Vorbim de până un sfert din populația țării pentru care doar o mână de parlamentari se bat. Cum să vorbim de legi corecte sau de eforturi reale pentru a aduce Diaspora acasă?

Mărirea numărului de parlamentari pentru Diaspora nu este un moft. Este una dintre măsurile vitală dacă vrem ca România să continue ca țară așa cum o știm! Altfel, vorbim de abandon total.
Așadar, câți să fie? O estimare de bun simț ar fi undeva cam la 10% din numărul total de parlamentari. Este puțin probabil însă că suntem pregătiți de implementa așa ceva, atât din cauza dificultății de a dovedi reședința dar poate și legătura de reprezentativitate dar și din cauz mobilizării încă scăzute a celor plecați, mulți refuzând să participe tocmai la politica care i-a stimulat să plece din țară.

O cifră realistă pentru început poate fi cea de 8 senatori și 16 deputați pentru Diaspora. Ar fi un prim pas, decent, de a începe lungul drum spre casă. Ar fi primul grup de reprezentați mai numeroși, capabili să inițieze proiecte de lege relevante, care să lege legături, să deschidă drumuri, să caute soluții pentru a stopa exodul.

Să ne înțelegem, nu ar fi o soluție magică. Nu există soluții magice pentru Diaspora. Dar ar fi un început.

Guvernul Orban știe toate acestea. Este momentul să lanseze procesul de reformă, poate ultimul moment posibil. Încă 4 ani de Parlament fără reprezentare va agrava și mai tare dezastrul.
Mingea este în terenul PNL.

Citește în continuare

Editoriale

Ipocriziile de fiecare zi

Publicat

pe

Ipocrizia e la cote maxime. Vă reamintesc o situație extrem de asemănătoare cu cea de astăzi, dar despre care nu ne mai aducem aminte foarte bine.

La începutul anilor ‘90, era la moda sa te întrebe lumea „ce-ai făcut in ultimii cinci ani”. Un soi de test prin care se încerca eliminarea ălora de dinainte. Pfiu, ce purism teribil începuse, cum era arătată lumea pe stradă cu degetul și tot așa. Cert e că nu am avut legea lustrației și România a sfârșit în următorii 30 de ani condusă de două partide desprinse din PCR (fostul PD, împreună cu actualul PSD) și două partide istorice (PNL și PNȚCD) pline de dubioși și mafioți, plantați cu cap pentru o tranziție liniștită. Toți ăia care au făcut politică și bani în primele două decenii sunt unii care ar fi trebuit epurați pe baza activității lor în ultimii cinci ani.

La trei decenii distanță, avem de-a face cu un nou val de purism. Nu există niciun dubiu că partidele vechi sunt depășite de situație și pline de oameni puși pe jecmănit statul. Dar cu ăștia ne-am obișnuit. Ce e mai grav e că partidele noi nu sunt imaculate, născute din spuma mării, fără greșeală, pline de specialiști, impenetrabile, ce să mai, perfecte. O greșeală a ăstora care abia au apărut e considerată de minimum zece ori mai mare decât orice porcărie a ălora vechi. Și tratată cu totală lipsă de înțelegere.

Și ca ipocrizia să nu aibă limite, ea e folosită din plin și de către o parte importantă din presă. Și, când zic asta, nu mă refer la cei din jurul trustului lui Voiculescu. Nu, oameni normali și cu scaun la cap suferă niște dezamăgiri uriașe când văd limitele noii clase politice și au în exprimarea lor ecoul spuselor lui Țiriac: „mai bine un hoț decât un prost“.

Lipsa de realism și echilibru va avea exact același efect ca acum 30 de ani. Hoții rămân hoți și ne vor face pe noi, restul, să ne credem proști.

Citește în continuare

Editoriale

Despre nevoia unei perspective românești și est-europene asupra relației UE-SUA

Publicat

pe

Dincolo de gravitatea conflictului în sine, criza din Iran pune un reflector mare pe disfuncționalitățile tot mai abrupte ale relației transatlantice.

De la alegerea lui Donald Trump, relația transatlantică s-a deteriorat permanent. Responsabilitatea pentru acest lucru aparține atât lui Trump, cât și europenilor.

Președintele american a renunțat la multilateralism prin retragerea din Acordul de la Paris, din UNESCO, din Acordul cu Iranul, a avut deseori o atitudine ușor agresivă față de UE prin mustrarea lipsită de diplomație a țărilor europene care nu cotizează suficient la NATO, prin îngroparea Tratatului TTIP și războiul comercial ulterior sau prin susținerea Brexitului și a unor mișcări eurosceptice.

Pe de altă parte, nici atitudinea europenilor nu a fost și nu este una care să fi reconstruit încrederea. Președintele Macron a profitat de fiecare moment de îndepărtare a SUA pentru a-și alimenta propria agendă de „suveranitate” a Europei, prin care Franța să redevină un lider global de prim-plan. În același timp, președintele francez a încercat să testeze viabilitatea unei apropieri de Rusia, care pentru România și alte țări din est nu poate fi acceptabilă. Germania a ales și acum economia în fața geopoliticii prin construirea conductei Nord Stream 2, care va aduce gaze din Rusia, în ciuda protestelor justificate ale americanilor. Marea Britanie a fost și este într-o situație prea tulbure ca să aibă o acțiune strategică coerentă. Instituțiile europene au fost și sunt slab echipate pentru a influența politica internațională dincolo de aspectele economice sau de politica de soft-power pe care nici Trump, nici China nu o „vorbesc”.

Pentru relația transatlantică, criza actuală din Iran are efecte similare cu cea din 2003 din Irak, dar cu tușe mai grave și cu o diferență majoră. Dacă în 2003 țări membre ale UE precum Marea Britanie sau Spania au contrabalansat opoziția Franței și Germaniei față de războiul din Irak și au apărat implicit unitatea transatlantică, acum aceste țări nu mai vor sau nu mai pot să o apere, iar blocul de state vestice devine tot mai puțin atașat de SUA lui Trump (și subliniem: ale lui Trump). Acest lucru riscă să afecteze relația transatlantică în consistența ei geostrategică.

De aceea, acum este momentul în care estul Uniunii Europene să facă un pas în față și să reamintească faptul că, indiferent de umorile dintre liderii trecători, trei lucruri sunt primordiale pentru relația UE-SUA:

  1. securitatea transatlantică e indivizibilă și fundamentală pentru Europa,
  2. integrarea militară a UE trebuie să se facă complementar cu NATO,
  3. Rusia nu a fost și nu va fi niciodată un partener pentru asigurarea securității Europei.

Acesta este momentul ca țările din est, inclusiv România, să fie cele care protejează aceste linii roșii fundamentale pentru întreaga Uniune, având curajul de a le spune clar și fără echivoc cu responsabilitatea celui care privește lucrurile drept în față. Un asemenea demers va ajuta relația transatlantică să își regăsească vigoarea.

Astfel, estul poate reintra cu adevărat în istoria Europei, iar Uniunea Europeană poate să devină deopotrivă și în egală măsură proiectul păcii după Al Doilea Război Mondial, dar și proiectul reunificării în fapt a Europei după Războiul Rece.

Autori:

Dragoș Tudorache, europarlamentar și președinte executiv PLUS

Alin Mituța, coordonator afaceri europene, PLUS


TEXT APĂRUT PE G4MEDIA.RO

Citește în continuare

Cele mai citite