Urmărește-ne
https://stiri.plus/wp-content/uploads/2018/07/Întrebăm-România-Împreună.jpg

Editoriale

O Românie dată afară din România

Publicat

pe data de

Nu știm exact câți români trăiesc și muncesc în prezent în afara granițelor. Sigur, avem estimări, care se schimbă de la an la an. 4 milioane și jumătate ar fi o cifră. E greu de zis, pentru că mulți nu se înregistrează în țările de reședință și o mare majoritate nu renunță la domiciliul din România.

Avem astfel o populație de 19 milioane, din care cel puțin 4,5 de români trăiesc în afara țării. În realitate sunt mai puțini în țară și mult mai mulți în afară. 5 milioane? Poate chiar mai mulți. Cât o țară de mulți. Cât o Românie mai mică.

Oricâți ar fi exact, un sfert din populația țării nu trăiește în țară. Ăsta este un fapt. Nu judec dacă e bine sau rău, nu mă lamentez dacă o să uite sunetul dulce al graiului natal sau al micului sfârâind pe grătar. Este ce este.

Problema de acum înainte este cum tratăm realitatea asta. Ce facem, cum legiferăm, cum gândim o țară care este pe sfert în afara granițelor sale.

Nepăsare

Modelul clasic pe care îl vedem în acțiune acum este cel de „hai să facem ceva și pentru ei“. Sunt tratați de parcă ar fi o mână oarecare de oameni, o grupare care justifică un sub-minister, un ministru delegat.

Se fac vizite, se organizează mici evenimente culturale. Concerte, Ziua Iei. Sunt nouă proiecte la capitolul respectiv pe site-ul MPRP, unele mai pertinente, cum ar fi cel cu informarea pentru siguranță. Unele există, se pare, doar cu titlul, cum ar fi cel cu „Limba română la îndemână“. Poate cel mai ambițios, „Diaspora Start-up“, a fost lansat în 2016 sub Guvernul Cioloș.

Apoi, ambasadele, ramurile ICR mai organizează la rândul lor câte ceva. Cât pot și cât au buget, ceva mereu lateral. Dar, proporțional cu numărul, nu se face mare lucru.

Ce să mai zicem de Parlament. Un sfert din populația țării este reprezentată de patru deputați și doi senatori. În 2016, în Italia, unde trăiesc cel puțin un milion de români, au fost 73 de secții de votare. Județul Timiș, cu 628.000 de alegători, a avut 595.

Cum ar fi mâine dacă am trata cu aceleași resurse și timp românii din țară? Toți pensionarii sau toți minorii?

Cum ar fi dacă am investi în populația primelor patru-cinci orașe din țară la fel de puțin ca în cei din diaspora? Care diaspora, apropo, este o sursă importantă de bani pentru cei din țară.

În realitate, tratarea unui sfert din populația României de parcă ar fi un grup mic și nesemnificativ este echivalent cu un abandon.

Dispreț

Un alt comportament este cel al strugurilor acri. Ceva în stilul: „Dacă nu-i putem avea în țară oricum nu-i vrem aici“.
Umblă tot felul de declarații și comentarii: nu avem nevoie de ei; sunt toți niște oportuniști, își lasă și mama pentru niște bani; medicii ăia care pleacă oricum ar fi cerut șpagă; sunt din mahala.

Am auzit un preot spunând că cei care pleacă nu sunt oricum creștini adevărați, pentru că se duc „la Europaׅ“, unde e vai și-amar, Sodoma și Gomora. Sputnik face trafic destul pe teoria asta.

Oamenii care sunt nevoiți să caute loc de muncă în afară pentru a le putea asigura copiilor sau părinților un trai decent mai sunt, pe deasupra tuturor greutăților pe care le înfruntă, ținta urii în România. Dacă apoi se întorc în țară sunt deseori discriminați. Și pleacă iar.

În practică, prin acest tip de ignorare, prin acest dispreț, nu numai că nu se oprește fenomenul emigrării, dar el este accelerat. Românii sunt dați afară din propria țară.

Milogeală

Alt tipar întâlnit este acesta: „trebuie să vă întoarceți cu orice preț“. Multe dintre proiectele mai admirabile făcute față de diaspora vin din această gândire. Ea spune că principalele eforturi care trebuie făcute față de românii din afară ar fi bine să se concentreze pe întoarcerea lor în țară. Și că tot la ce este bună diaspora, în rest, e să dea bani, să fie taxată ca o vacă de muls.

Era o gândire de înțeles atunci când vorbeam de câteva sute de mii de oameni. Acum vorbim de milioane. Nu este nici realist să ne gândim că toți se pot întoarce în țară, că toți vor asta sau că toți vor accepta să rămână într-o România retrogradă, conservatoare și disfuncțională.

Mulți au familii întemeiate afară. Mulți au suferit în România sau o asociază cu probleme care, chiar dacă au fost între timp rezolvate, au rămas pentru ei definitorii. Și mai mulți sunt pragmatici. Singurul mod în care îi poți atrage înapoi pe cei care afară au educație mai bună pentru copii, servicii medicale care chiar le salvează viețile, infrastructură decentă și așa mai departe ar fi să aduci toate astea în România.

Or, guvernul actual pare mai preocupat să se lupte cu statul invizibil. Pardon, paralel. Sau era subteran?

O altă cale

Noi credem că diaspora nu e o entitate separată de țară. Nu există „noi și ei“. Atunci când un sfert din cetățenii tăi nu mai trăiesc în interiorul țării, trebuie să ne schimbăm modul de a gândi. Definițiile, dar mai ales politicile.

Existăm doar noi. Românii, împreună. Unii trăiesc la Ciorogârla și alții, în Eindhoven. Și trebuie să îi avem pe toți în vedere, cumva. La urma urmei, este mai ușor să ajungi din București la Milano, în ziua de azi, decât la Timișoara. De la Bruxelles ajungi cu mai puțină bătaie de cap la Bacău decât de la Arad.

Nu trebuie să limităm niciun drept și nici să discriminăm. Românii trebuie să poată reveni, investi și trăi în România când și cum vor și trebuie ajutați să facă asta mai ales dacă vin cu un capital, cu o expertiză, cu exemple de bune practici. Între timp, ei trebuie să poată fi reprezentați în Parlament cum se cuvine, să poată vota conform legii și să aibă acces la o serie mult mai amplă de servicii din partea statului român, legate cel puțin de educație și protecția drepturilor. Iar asta îi va face în mod natural să vrea apoi să susțină acel stat, inclusiv financiar.
Dacă vrem să schimbăm lucrurile, diaspora nu trebuie să fie un subiect lateral, puțin important, ci unul central pentru oricare partid sau guvernare. La fel ca oricare alt grup de populație care reprezintă cel puțin un sfert din numărul românilor.

Iar dacă românii din afară decid să vină oricând în țară și să protesteze, sau să organizeze proteste acolo unde se găsesc, vocea lor trebuie ascultată și luată în serios așa cum se cuvine!

Citește în continuare
1 Comentariu

1 Comentariu

  1. Mila

    5 August 2018 at 12:18 am

    Ca sa vorbim de un plan, proiect sau oricum s-ar numi, mai intai ar trebui sa se cunoasca nevoile,necesitatile sectorului de populatie pentru caré este gandit, indiferent despre caré romaní am vorbi. Din perspectiva romanului Din diáspora, m-as intoarce daca as vedea ca in tara ñu se mai moare DIN cauza saraciei si cand clasa de mijloc va fi majoritara.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Editoriale

Despre rolul arhitectului-șef în orașele mari și în Capitală

Publicat

pe

Oana Chirilă

Parlamentul României a trimis spre ratificare președintelui României proiectul de modificare a Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului, proiect ce a fost adoptat în Camera Deputaților în calitate de cameră decizională. Parlamentarii USR au fost singurii care nu au votat propunerile, abținându-se de la vot.

Prin forma actuală se modifică lista de specialiști acceptați pentru ocuparea funcției de arhitect-șef, în sensul creării posibilității ca funcția de arhitect-șef de la nivelul orașelor să poată fi ocupată de un funcționar public, specialist atestat de Registrul Urbaniștilor din România, având formația profesională de inginer cu specializarea inginerie economică în construcții. Mai mult, această propunere se extinde și către municipii și sectoarele din Capitală. Motivația? „Avem o evidentă lipsă de arhitecți la nivelul orașelor, municipiilor, la nivelul comunelor nu mai discutăm că sunt floare rară. Arhitecții-șefi sunt foarte greu de găsit, sunt foarte greu de angajat, pentru că majoritatea migrează spre zona privată unde avantajele financiare sunt mult mai consistente”.

Posibilitatea ca poziția de arhitect-șef să fie ocupată în municipii mari sau în sectoarele din Capitală de persoane fără o reală experiență în domeniu și calificare specifică sprijină dezvoltarea haotică și lipsită de strategii și proiecte concrete.

De cele mai multe ori, da, în orașele mici, cât și în mediul rural această poziție de arhitect-șef este ocupată de oameni ce nu au avut o formare continuă și consistentă în domeniul amenajării teritoriale sau al urbanismului și nu înțeleg dezvoltarea orașului ca fenomen. Dacă arhitecții fug de acest rol, așa cum o proclamă inițiatorul acestui proiect, haideți să ne întrebăm și de ce? Legislația instabilă și interpretabilă în domeniu, birocrația peste măsură, cât și politizarea poziției limitează rolul strategic pe care arhitectul șef îl are în dezvoltarea durabilă a unui oraș.

Ce misiune are arhitectul-șef? Aceea de a crea punți de legătură între strategie și implementare a proiectelor de anvergură la nivelul orașului, de a înțelege fenomenele urbane ce constituie viața urbei, de a veghea asupra dezvoltării durabile a comunității.  Un arhitect-șef este un profesionist în domeniu, având abilitatea de a negocia și media între calitate, elementele definitorii pentru contextul urban și social în care acesta lucrează, dar și un bun strateg. În câte primării din România are arhitectul-șef cu adevărat acest rol?

Profesionalizarea acestui rol și asigurarea independenței sale față de primar trebuie să rămână prioritare la nivel administrativ, însă totodată orașele noastre au nevoie stabilitate legislativă în ceea ce privește urbanismul și amenajarea teritorială, instituirea obligativității organizării de concursuri de arhitectură pentru lucrări de utilitate publică pentru a crește calitatea în construcții, cât și de digitalizarea procesului de autorizare.

Conform expunerii de motive, modificarea legislativă propusă prin proiectul de lege va duce la creșterea calității vieții cetățeanului prin creșterea nivelului actului de consultanță, la scăderea birocrației și aplicarea conceptelor de dezvoltare durabilă. Mă întreb cum dacă arhitectul-șef nu este arhitect sau urbanist? Revin la importanța profesionalizării rolului, însă nu în sensul propus de prezentul act normativ. Așa-zisa consultanță pe care o oferă un arhitect-șef nu se rezumă numai la procesul birocratic și cunoașterea legislației în domeniu, ci la o viziune holistică ce are în vedere concepte de dezvoltare durabilă, acte normative la nivel european, contextul social și cultural al localităților în care aceștia activează.

Solicit președintelui României să nu ratifice aceste modificări propuse prin Proiectul de Lege PL.x nr.201 din 29 aprilie 2020, pentru modificarea art. 36, aliniatul 1 din Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului, proiect adoptat de Camera Deputaților în calitate de cameră decizională.

* Material de Oana Chirilă, coordonator regional PLUS Regiunea Vest, candidat al Alianței USR PLUS la Camera Deputaților

Citește în continuare

Editoriale

Reforma serviciilor. Cine o va face?

Publicat

pe

Mă bucur să văd că președintele Iohannis consideră una dintre propunerile noastre drept „prioritate strategică“ pentru România în perioada imediat următoare. Suntem singura forță politică din România care a avut curajul să vorbească despre reforma serviciilor secrete și a instituțiilor din domeniul securității naționale.

Întrebarea este dacă această dezbatere – și această reformă – se va face până la capăt într-un context politic care încă nu e diferit de ce am avut până acum. Am văzut de-a lungul vremii multe probleme fundamentale fluturate public cu entuziasm și apoi părăsite pe parcurs ca și când simpla lor menționare le-a și rezolvat. Clasa politică românească nu a fost capabilă până în acest moment să își asume în mod real și să tranșeze decisiv o temă care i-a fost pusă pe masă, deși acesta este rolul politicului într-o societate. Compromisuri peste compromisuri se amestecă în deciziile politice pentru a servi interese momentane atât de tare încât nici nu mai știi de la ce s-a plecat. Se preferă melanjul nefuncțional care satisface orgoliile unora în locul intervenției necesare care să vindece bolile instituționale.

Președintele Iohannis a mai deschis acum câțiva ani o temă extraordinar de sensibilă și urgentă, cea a educației. Decidenții politici nu l-au urmat pe acest drum și iată că astăzi învățământul românesc este în același punct. E un exemplu care ilustrează teama mea atunci când văd deschiderea discuțiilor legate de reforma serviciilor secrete și a instituțiilor din domeniul securității naționale. Președintele, la fel ca societatea românească, trebuie să decidă în ce direcție ne vom îndrepta în anii care urmează. Vom merge pe drumul reformelor decisive care vor schimba ce e greșit sau vom aplica aceeași tactică precum la începutul anilor `90, când reformele erau minimale, mimate și se încerca recuperarea unor oameni pentru un consens politic din care nu câștiga nimeni nimic? Cred că România trebuie să decidă după 30 de ani să definitiveze adevărata reformă începută în anii `90 și să își schimbe irevocabil drumul politic chiar și cu prețul nemulțumirii unora, la vedere sau în umbră, care și-au impus voința și obiceiurile timp de trei deceni. Și singurul partener real al președintelui pentru un astfel de drum – și pentru o asemenea ambiție de reformă – este USR PLUS.

Subiectul reformei serviciilor de informații și a instituțiilor din domeniul securității naționale a ținut prima pagină câțiva ani, exact cât au avut nevoie câțiva oameni politici pentru a-și servi agenda proprie de discreditare a justiției și, în general, a statului, pentru ca apoi să dispară pur și simplu din dezbaterea publică. Reforma serviciilor este un subiect relevant și important pentru public, mai ales că o astfel de reformă nu este în niciun fel accesibilă societății care nu are niciun mecanism la dispoziția sa. Am asistat la o construcție mitologică de proporții, în care spionii mișunau peste tot, „spionita“ era cheia de lectură a oricărei decizii politice sau a acțiunii justiției. Până într-o zi când subiectul a dispărut, în același fel cum multe alte subiecte care au divizat sau entuziasmat publicul s-au evaporat pur și simplu. Or, să ne fie limpede, subiectul nu a fost în niciun fel rezolvat, ci doar trimis într-un colț întunecat în care interesele reale ale societății sunt depozitate în uitare și nepăsare.

Nepăsarea și neprofesionalismul clasei politice sunt principalele cauze. Împreună cu lipsa de curaj și asumare. Era simplu să fabulezi despre cine se vedea cu cine în bucătăria cui în loc să discuți serios despre o reformă a cadrului legislativ care să limpezească diversele competențe ale serviciilor de informații și despre rolul pe care ele trebuie să le joace, cu control democratic, în societate. Era mai eficient să arunci nume și să construiești insinuări în loc de a discuta serios despre câte servicii secrete sunt necesare și care este cadrul administrativ și funcțional cel mai eficient. Neseriozitate și interese personale, dar și o lipsă evidentă de competență și curaj. Îmi amintesc cum eram privit în Parlamentul anului 2016, când am mers într-o serie de dezbateri legate de reforma servicului de informații și protecție al Ministerului de Interne. Politicieni cu vechime îmi spuneau că sunt nebun că mă angajez la o asemenea reformă, că au mai vrut și alții înaintea mea și nu le-a ieșit. Iată că s-a putut face. S-a putut nu pentru că am fost influențat în opțiunile mele de unii sau de alții, așa cum mulți au încercat și mai încearcă să acrediteze, ci tocmai pentru că nu eram influențat de nimeni decât de propria conștiință și de înțelegerea pe care am avut-o – și asumat-o – despre cum ar trebui să funcționeze un serviciu de protecție internă a unei instituții precum cele de ordine și siguranță publică. Nu voi pretinde niciodată că acela a fost adevărul absolut, dar voi susține cu toată tăria că acela a fost modelul de reformă de care era nevoie la acel moment și în acel context și că a fost făcut cu implicarea cât se putea de largă într-un interval de timp strâns a tuturor părților interesate (componentele ministerului, sindicate, Parlament).

Acesta este motivul pentru care cred că reforma serviciilor trebuie să fie pe agenda oricărui partid serios, din cel puțin două motive. În primul rând, avem o nevoie socială. De la Securitate încoace, societatea noastră are această stafie a „serviciilor” care bântuie dezbaterea publică și această realitate trebuie tranșată. Clar, asumat, cu curajul și seninătatea unei discuții despre orice alt serviciu public sau autoritate a statului. Nu e nimic de care trebuie să ne fie teamă, serviciile de informații nu sunt acolo pentru a induce teama în societate, ci pentru a servi societatea și interesele ei. Dacă le înțelegem astfel menirea, vom face deja un prim pas către însănătoșirea discursului public pe această temă, cu scopul final de a reda cetățenilor încrederea în niște instituții vitale pentru funcționarea statului român.

Al doilea motiv este că sistemul în sine are nevoie de reajustarea competențelor în interiorul cadrului legal, care la rândul său trebuie revizuit pentru a funcționa mai bine, mai transparent și cu mai multă eficiență. Serviciile de informații funcționează după legi gândite și adoptate în 1991, într-un context politic, social, economic și geostrategic fundamental diferit față de cel în care evoluăm astăzi ca societate și ca stat. Nota bene, acest cadru legislativ predatează chiar și actualul cadru constituțional.

Este necesară o discuție aplicată și apoi o adaptare bine calibrată a ariei de competență a diverselor componente ale sistemului de securitate națională. Trebuie să ne întrebăm ce rol trebuie să mai aibă un STS într-o lume în care siguranța comunicațiilor nu mai ține de cablurile care legau odată telefoanele, ci de riscurile de atacuri cibernetice convenționale sau hibride, de algoritmi de inteligență artificială care pot deturna sau distorsiona fluxuri de comunicații oficiale sau de protecția unor infrastructuri digitale critice. Și dacă decidem că moderizam mandatul și funcționarea STS, trebuie să ne întrebăm unde și cum îl așezăm în cadrul comunității de informații, cum reglăm integrarea acțiunilor lor cu cele de natură operativă sau strategică luate la nivelul celorlalte servicii. Aceeași poveste și la SPP. Mie, unul, mi-e clar că autoritățile statului și cei care vremelnic le slujesc pot fi expuși unor riscuri și că e nevoie de structuri de protecție eficiente. Dar trebuie ele să fie considerate servicii secrete? Cui îi servește? Ca și în cazul STS, asta nu înseamnă că ele nu trebuie să poată interacționa constant și eficace cu cei care posedă informații relevante, dar asta ține de mecanisme de raportare și coordonare operativă mai mult decât de menținerea unor statute și privilegii care nu contribuie la încrederea publică, ci mai degrabă o erodează.

În ceea ce privește SRI, SIE și serviciile sectoriale ale Armatei Române și ale MAI, cuvântul de ordine trebuie să fie clarificarea și buna delimitare a competențelor. Experiența și teoria ne demonstrează că orice suprapunere de competențe creează premise pentru concurențe neloiale între instituții, abuzuri și împiedică o auditare eficientă. Poate discuția așezată și aplicată ne va dovedi că trei servicii sunt suficiente (interne, externe și serviciul Armatei), iar celelalte organisme să fie reîncadrate în zona lor de competențe absolut necesare pentru o societate funcțională. Dar intenția demersului meu la acest moment nu este să dau rețete, ci să stimulez o dezbatere, cât mai consistentă și transparentă, pentru a ajunge la o așezare cât mai autentic legitimată a arhitecturii viitoare a comunității de informații. Ca membri UE și NATO, în lumea din ce în ce mai turbulentă în care trăim, e nevoie de acest lucru.

Mai rămân pe final două elemente cruciale ale acestei reforme: rolul CSAT și controlul civil al serviciilor de informații. O bună parte din neclaritățile ultimilor ani legate de activitatea serviciilor și implicarea lor în diverse sectoare civile, de la ANAF la sistemul judiciar, au avut la origini deliberări sau decizii CSAT despre care cetățenii și societatea au știut prea puțin sau deloc. Au primit serviciile instrucțiuni formale de la CSAT pentru a sprijini activitatea instituțiilor civile pentru combaterea corupției sau fraudei fiscale? Dacă da, în ce trebuie să constea acest sprijin? A fost suficient pentru a legitima practici instituționale sau celebrele Protocoale? Astfel de întrebări nu mai au voie să subziste într-o democrație matură. CSAT trebuie el însuși reformat, deciziile sale trebuie așezate în cadrul normativ național, în așa fel încât ele să poată fi nu doar cunoscute și accesibile, dar să poată fi supuse unor forme legitime de control democratic.

În continuarea aceleiași idei despre control democratic, ultimul element esențial al reformei trebuie să fie o regândire a activității de monitorizare, auditare și control al activităților serviciilor de informații. Începând de la bugetele alocate, modul lor de cheltuire și terminând cu cadrul larg de activități și intervenții, toate acestea trebuie supuse controlului civil. Pentru asta trebuie regândit mandatul comisiilor de specialitate din Parlament, formele de auditare și raportare. Iar pentru asta nu e nevoie doar de modificări legislative, trebuie să reflectăm serios și la oamenii care ar trebui să facă acest control. Așa încât am ajuns înapoi la premisa inițială: până când nu avem o clasă politică serioasă în Parlament, pe care să ne putem baza că înțelege ce înseamnă așezarea clară a propriilor atribuții de control din partea comisiilor parlamentare, nu vom putea discuta despre reforma bugetelor și a competențelor din această zonă.

Ca și concluzie, revin la rolul central al președintelui României, singurul în măsură să acționeze ca garant al acestei reforme. Alianța USR PLUS este pregătită să suștină demersurile președintelui, noi avem și competența, și curajul.

* Editorial de Dragoș Tudorache, europarlamentar, președintele executiv al PLUS, publicat pe digi24.ro

 

PLUS nu este partid parlamentar,
deci nu beneficiază de subvenții

Citește în continuare

Editoriale

De ce va mai fi greu o vreme

Publicat

pe

Puteți verifica robinetele din cinci în cinci minute. Nu va curge apă caldă, după cum nu va curge nici miere sau lapte. Nimic nu se poate repara peste noapte. Dacă ar fi fost așa de simplu, ar fi făcut-o oricine, inclusiv Firea.

Marele merit al rezultatelor de ieri e demonstrația că se poate. Nu pot să ascund satisfacția de a o vedea plecată pe Firea, dar plecarea ei rămâne secundară. Marele câștig e dat de faptul că societatea are resurse umane pentru a înlocui mascarada de clasă politică din ultimele trei decenii plus, lucru cu adevărat valoros, experimentarea evadării. De ani buni, părea că suntem condamnați să alegem între aceiași oameni. De altfel, nu doar o senzație, ci purul adevăr. Primarul trecea de la PSD la PNL sau invers. Cum apărea cineva nou, cum era terfelit. Astăzi, însă, lucrurile stau complet diferit. În multe locuri și la scoruri remarcabile, conservaționiștii de la PNL și PSD au pierit rușinos. Se pot bucura de scorul național, dar acum au cu adevărat o problemă.

De cealaltă parte, ideea că s-au rezolvat toate trebuie contrazisă permanent. Abia a început. E o chestiune de privilegii. Nu se vor ridica recunoscând că sunt corupți și incompetenți. Vor sta ascunși o vreme, după care cu resursele financiare considerabile vor reveni la zgomotul de ieri. Așa cum Mircea Badea s-a transformat în Dana Budeanu, așa se vor metamorfoza și băieții care au pierdut votul ieri. Nu pleacă lupul de la stână, pentru că așa funcționează natura umană. Mai ales că știu clar cât de greu e de reparat ce au stricat.

Firea știa că nu avea cum să repare apa caldă. Știa de ani buni. Dar ca să fie apa caldă astăzi ar fi însemnat să angajezi specialiști în loc de oameni de casă. Ar fi trebuit să investească pe bune în loc să își hrănească pruncii din firmele înființate ilegal. Să se chinuie, să muncească, să riște. Or, astea nu sunt pentru ei. Economic le e mai bine să nu facă. Și după aia să îi blameze pe cei care muncesc.

De asta o să fie greu încă o vreme. Dar ce trebuite să știți e că, dacă va fi bine, abia atunci o s le fie lor rău.

Citește în continuare

Cele mai citite