Urmărește-ne
https://stiri.plus/wp-content/uploads/2018/07/Întrebăm-România-Împreună.jpg

Editoriale

N-aduc patru miniştri ce-aduc alegerile

Publicat

pe data de

Până într-a IX-a am învăţat într-o şcoală de comună, undeva în nordul Moldovei. Ştiu ce înseamnă frig în clase sau fum de la focul în sobe. Am văzut şi laboratorul de chimie degradându-se, pentru că şcoala nu mai primea fonduri pentru instrumentar sau substanţe. Îmi amintesc şi de aparatele şi de accesoriile din sala de sport a şcolii care se distrugeau de la un an la altul, pentru că nu erau înlocuite.

Ştiu şi ce înseamnă WC în curte, să eviţi pe cât posibil să te plimbi în jurul lui, d-apoi să îl mai foloseşti… Ştiu cum e să nu ai apă să te speli pe mâini, iar şcoala să improvizeze diverse soluţii. Eram în clasa I când a căzut comunismul, iar FSN-ul domnului Ion Iliescu începuse „să aşeze ţara pe drumul cel bun“. Ce guverne au urmat ştiţi prea bine.

Da, am învăţat într-una dintre acele şcoli despre care doamna ministru Ecaterina Andronescu vorbea acum ceva zile, când prezenta grandiosul proiect cu toalete- container. Şerveţele umede antiseptice nu existau la acea vreme, nici nu visam că ar putea cineva inventa aşa ceva, deci cel mai probabil că de la asta ne-am îmbolnăvit atunci.

În an electoral, guvernul începe să dea drumul la bani în primării. Prin vocea miniştrilor Andronescu şi Teodorovici, Guvernul PSD- ALDE anunţă investiţia din educaţie: câte 10.000 de euro primăriilor pentru achiziţionarea de containere care să servească drept toalete, în şcolile unde copiii şi profesorii încă sunt nevoiţi să folosească WC-ul din fundul curţii. Containerele vor fi dotate, racordate la apă şi canalizare – acolo unde există, deşi şi asta e doar un vis pentru mulţi dintre românii de la ţară. Iar dacă au nu e pentru că guvernele PSD s-au îngrijit prin vreun program naţional, ci pentru că au fost primari care au scris şi au depus proiecte pentru comunităţile lor. Containerele astea vor fi lipite de clădirile şcolilor pentru că, „dacă este o şcoală veche undeva într-o comună, nu poţi să spargi zidul”, spune Teodorovici. Recunosc, argumentul acesta ar putea convinge cel mai înverşunat arhitect.

Cei 10.000 de euro vor fi direcţionaţi către primării, astfel încât, pe baza unor proiecte tip venite de la Bucureşti, primarii să rezolve problema WC-urilor din curţile şcolilor. 1.460 de şcoli ne spune doamna Andronescu că ar fi în situaţia asta. Colegul domniei sale, domnul Liviu Pop, ne vorbea anul trecut de peste 2.400 de şcoli fără toalete. Pe cine să credem?

Tot pe Liviu Pop, uns preşedinte al Comisiei de învăţământ din Senat, care în august 2017, de la biroul său de pe Berthelot, ne spunea că  în cel mult doi ani Guvernul PSD- ALDE va rezolva situaţia şcolilor fără avize sanitare şi ISU? „Ce nu s-a făcut 26 de ani în România, adică alocarea de sume de la bugetul de stat către primării în vederea reabilitării şi construcţiei de şcoli, noi am făcut“. Unde s-au evaporat acei bani? Unde e tărâmul de vis promis? Suntem în 2019 şi doamna Andronescu ne vorbeşte cu o infinită candoare despre condiţiile inumane din şcoli, de parcă ar fi de-o veşnicie în opoziţie. Tic-tac, tic-tac… #ÎndrăzneşteSăCrezi.

Revenind, de doi ani de când a câştigat alegerile, PSD-ALDE se angajează cu fiecare deschidere de an şcolar şi cu fiecare incident care are loc în vreo şcoală că va rezolva „într-un an, maximum doi” problema avizelor sanitare, a WC-urilor insalubre din curţile şcolilor, a apei potabile şi a canalizării ori a securităţii la incendiu. În 2018, când aveau premise economice mult mai bune, acest guvern nu a mişcat un deget pentru a rezolva structural marile probleme. Banii vin, însă, acum, când Guvernul se pregăteşte de patru rânduri de alegeri şi are nevoie de sprijinul primarilor. Tot aşa cum are nevoie de bani pentru a-şi finanţa campaniile la europarlamentare, prezidenţiale, locale şi generale (acestea două urmând a avea loc anul viitor). Să fim vigilenţi, pentru acest Guvern anul cadourilor a început.

Un lucru aş aminti aici, dacă tot vorbim despre voinţă politică. La finele lui 2016, Ministerul Educaţiei încheiase un protocol cu Uniunea Arhitecţilor din România pentru implementarea a 15 proiecte-pilot în şcolile de la ţară, acolo unde copiii învaţă, în cele mai multe cazuri, în spaţii construite înainte de 1970. Urmau să fie proiectate, construite clădiri pentru secolul acesta în 15 şcoli din toate regiunile. Apoi să fie evaluate costurile replicării acestor modele de clădiri în toată ţara, iar ministerele de resort să propună un plan naţional pentru modernizarea tuturor şcolilor din ţară. Da, în satele acelea din Moldova despre care auzim şi astăzi, în şcolile din Călăraşi, Teleorman şi Hunedoara, cu care domnul Pop se bătea în piept acum un an că le reface Guvernul PSD- ALDE (s-a răzgândit între timp, de data asta le va face în trei ani, nu în doi). Practic, în 2017 noul guvern a primit un proiect la cheie, de pe urma căruia să piloteze (lăsasem şi banii), să tragă concluzii şi apoi să decidă pentru toata ţara. Ce s-a ales de el? Nimic, a fost aruncat în sertare. Niciunul dintre miniştrii care s-au succedat nu a vrut să audă de el. Năstase, Pop, Popa… acum, doamna Andronescu. Între timp, în toţi aceşti doi ani care s-au scurs deja, copiii au învăţat tot în şcoli vechi şi neprimitoare, fără apă potabilă şi toalete.

Suntem în an electoral, bugetul pârâie din toate încheieturile şi Guvernul deschide larg buzunarul. Problemele toaletelor, ale avizelor sanitare, ale clădirilor unde învaţă copiii, toate acestea trebuie urgent rezolvate. Dar nu urmând instincte electorale, lipsit de transparenţă, responsabilitate şi aruncând perdele de fum în faţa unui sistem de educaţie care mai are puţin şi face implozie. Din aceleaşi motive pentru care încă ne trimitem copiii în şcoli ca-n evul mediu, încă avem abandon şcolar, segregare şi analfabetism funcţional.

Editorial publicat pe blogurile Adevarul.ro

Editoriale

Speranţa de la Notre-Dame

Publicat

pe

FOTO EPA-EFE/ Ian Langsdon

Indiferent de credinţele şi convingerile personale, indiferent de sentimentul religios sau de lipsa acestuia, indiferent de tot ceea ce ne desparte în plan politic, economic şi cultural, noi, oamenii din toată lumea, ne-am unit ieri în faţa unei pierderi.

Am pierdut în flăcări o parte din catedrala „Notre-Dame de Paris”, monument istoric cu valoare universală vizitat de 14 milioane de turişti pe an, dar şi un loc de cult aparte, sediu al Arhiepiscopiei Parisului care aduna credincioşii catolici. Este, aşadar, un loc emblematic pentru istoria Franţei, un simbol al Parisului, dar şi al Franţei în lume. Dincolo de tragismul situaţiei, acest dezastru este un prilej de reflecţie privind solidaritatea comunităţilor şi a oamenilor, în general, pornind de la valorile care ne unesc. Este momentul să reflectăm mai mult asupra puterii distructive, pe care de multe ori o declanşăm fără să ne dăm seama.

Notre-Dame de Paris, cea mai cunoscută catedrală catolică, a fost construită începând cu 1163 peste urmele bazilicii Saint-Étienne, care, la rândul ei, a fost ridicată peste un templu galo-roman. În secolele următoare, catedrala a fost profanată în timpul Revoluţiei Franceze, apoi a găzduit încoronarea lui Napoleon I, sărbătorirea eliberării Parisului în 1944 şi a fost martoră la înmormântarea mai multor preşedinţi ai celei de-a treia republici franceze. Romanul „Notre-Dame de Paris” al lui Victor Hugo a atras atenţia publicului şi a dus, printre altele, la proiectul major de restaurare câştigat prin concurs (!) şi supravegheat de Eugène-Emmanuel Viollet-le-Duc, care a adăugat fleşa catedralei şi a refăcut acoperişul, din 1844 până în 1864. Exact aceste elemente au ars în incendiul din 15 aprilie. Unii spun că omenirea a avut noroc: au ars fix acele părţi care erau mai puţin valoroase, căci erau mai noi şi, în plus, au stârnit şi controverse la timpul lor. Alţii deplâng mutilarea unei opere complete. Mai rămâne, oare, loc pentru o rază de speranţă în toată această tragedie? Dezbaterea în privinţa valorii culturale şi a măsurilor de restaurare, pornită la nivel mondial odată cu crimele împotriva umanităţii prin distrugerea conştientă a moştenirii culturale, s-a înteţit.

Măsurile de conservare sau restaurare au devenit practici comune pentru a trata patrimoniul cultural în secolul al XIX-lea, ca urmare a viziunilor diferite ale lui John Ruskin (1819-1900) şi Eugène-Emmanuel Viollet-le-Duc (1814-1879). În timp ce Ruskin a lăudat estetica decăderii şi a pledat pentru o conservare simplă, Viollet-le-Duc a inventat noţiunea modernă de restaurare ca un act de restabilire a unui monument într-o stare finită, care de fapt nu a existat niciodată. Arhitecţii talentaţi, cum ar fi Carlo Scarpa (1906-1978), au fost capabili să depăşească această dihotomie şi să introducă într-un mod sensibil un limbaj arhitectonic contemporan, încât patrimoniul construit părea că a câştigat din intervenţie şi a căpătat o coerenţă nouă şi semnificativă. Aşadar, apare astăzi întrebarea legitimă: cum va fi restaurată catedrala? Va fi reconstruită partea arsă? Se va organiza un concurs internaţional de arhitectură pentru a imagina un acoperiş nou şi o fleşă nouă, în conformitate cu timpurile noastre? Ar permite UNESCO o astfel de intervenţie?

În 1991, Catedrala a fost declarată monument istoric cu valoare universală şi a fost înscrisă pe Lista Patrimoniului Cultural Mondial UNESCO. Notre-Dame este unul dintre exemplele clasice în care importanţa unui monument religios este dublată de valoarea sa universală ca monument. Monumentele istorice care fac parte din patrimoniul cultural universal aparţin tuturor oamenilor din lume. Ele sunt o moştenire de neînlocuit pe care comunitatea globală a decis să o protejeze pentru viitor. Tocmai de aceea a fost concepută Convenţia Patrimoniului Mondial UNESCO, pentru a demonstra importanţa, pentru toate popoarele lumii, a protejării patrimoniului cultural unic şi de neînlocuit.

Au apărut deja declaraţii cum că partea arsă a Catedralei va fi refăcuta identic. Alte voci susţin că nimic nu va putea înlocui ceea ce s-a distrus, căci este ca şi când ar trebui să-ţi înlocuieşti istoria, sau că n-am pierdut nimic, deoarece, oricum, proiectul lui Viollet-le-Duc nu are valoare. Dar dacă ar fi să comparăm viaţa unei clădiri cu viaţa unui om, ne-am mai putea imagina să ne bucurăm că ne-am pierdut o parte din memorie sau o parte din corp, de care nu suntem mulţumiţi? Dreptul la istorie, la patrimoniul cultural, este unul fundamental. Şi-atunci, proiectul  lui Violet-le-Duc nu trebuie acceptat, aşa cum ar trebui să fie acceptată şi dispariţia sa parţială?

Imaginea fleşei frânte ne-a făcut să simţim personal că este important să ne preţuim moştenirea culturală şi să onorăm realizările celor care au venit înaintea noastră. Ne plângem de pierdere şi în acelaşi timp alegem să fim plini de speranţă pentru viitor, să avem încredere în puterea culturii. Cultura desemnează felul în care convieţuim, subliniind valorile cu care ne identificăm. Cultura creează acele spatii de libertate în care au loc schimburile de idei despre ceea ce ne marchează. Cultura ne ajută să ne înţelegem mai bine şi să-i înţelegem mai bine şi pe ceilalţi.

Cele mai marcante episoade ale istoriei sunt legate de distrugeri, pentru că, dincolo de tragismul lor, au fost urmate cel mai adesea de un efort de reconstruire care a adunat întotdeauna multe energii. Fireşte că refacerea nu anulează distrugerea, dar obligă la parcurgerea unei noi etape. Să sperăm, aşadar, că experţii în restaurare vor porni dezbaterea publică şi că fondurile necesare refacerii vor fi strânse rapid.

Noi, românii, suntem parte a culturii universale, europene, apropiați ai culturii franceze. Vom participa la acest efort și noi. O vom face fără îndoială prin experții și constructorii noștri, care construiesc Europa de ceva vreme, dar o putem face și cu donații în bani: https://don.fondation-patrimoine.org/SauvonsNotreDame/.

Monumentele au o simbolistică cu totul particulară, iar raportarea oamenilor la acestea se face în mod diferit. În urma incendiului din 15 aprilie, Catedrala Notre-Dame de Paris a devenit simbolul prin excelenţă al monumentului cu valoare universală, simbol al împărtăşirii unor valori comune, dovadă a puterii de creaţie a oamenilor. Emoţia incendiului din 15 aprilie ne-a arătat că există monumente-simbol al împărtăşirii unor valori comune, dovadă a puterii de creaţie a oamenilor. Când umanitatea reacţionează ca un organism viu, e un moment de graţie, care ne aminteşte că există simboluri universale şi că suntem legaţi cu fire nevăzute, împărtăşind istoria şi un viitor comun.

* A contribuit Ovidiu Ţentea, arheolog

Editorial publicat pe Blogurile Adevarul.ro

Citește în continuare

Editoriale

Să plec? Să mai stau? Când e cel mai bun moment să-ți dai demisia dintr-un partid?

Publicat

pe

M-am înscris într-un partid, PLUS. Ar fi trebuit să fie ușor, sa fie floare la ureche la câte prostii și ticăloșii s-au întâmplat în țara asta. Culmea e că, atunci când semnezi hârtia asta, nu e la fel de ușor ca atunci când întinzi mâna după o pungă în care speri să găsești ceva, orice.

Admit că am luat mită electorală o dată. Sau un giveaway, cum zic hipsterii care au avut legătură cu publicitatea. Era iarnă și niște pedeliști dădeau prin Sectorul 1 cutii cu globuri de Crăciun. Erau mișto și am cedat. Globurile alea au fost ca uleiul, făina sau puiul PSD-ului pentru mine. Am râs jenat în capul meu și am trecut mai departe. Culmea, pentru mine, e că a fost mai ușor să iau globurile alea decât să semnez adeziunea. Și asta, deși știu că orice cadou de la un partid e un soi de pseudomită, iar înscrierea într-un partid nou are de-a face cu principiile în care crezi mai presus de orice. Mintea umană e complicată și întortocheată, așa că nu există ceva ușor și la îndemână asupra căruia să nu ai dubii sau temeri.

Teama de a semna o adeziune vine, cel puțin în cazul meu, din ceea ce-mi spun prietenii: ”Băi, v-ați asumat, nu v-a forțat nimeni, acum aveți o datorie, nu se poate să vă bateți joc la fel ca ceilalți”. E adevărat, dar îngrozitor de inconfortabil dacă nu ai vocație mesianică. Dacă nu ești pesedist (sau membru al oricărui partid mai vechi), ajungi să te întrebi, măcar din când în când, de ce ai făcut-o? Oare merită cu adevărat? Dacă ești pesedist, știi că merită. Partidul are grijă de tine. Îți dă și dacă nu-ți dă, măcar ceva tot pică. La partidele astea noi nu-ți dă nimeni nimic și toți te critică, pentru că nu ești suficient de bun sau nu te ridici la așteptările proiectate. Și te irită că știi că e adevărat. Și-ți vine să le spui că, da, ești prost uneori, dar ești prostul lor și măcar nu ești ca ăia. Insuficient.

Și unii pleacă, pentru că seara, acasă, ai libertatea de a-ți pune orice întrebări. Inclusiv dacă merită. Și cum pleacă cineva, cum se dezlănțuie furtuna. Ceea ce e de înțeles. Plecarea arată ca o dezertare. Pentru că ți-ai asumat și acum nu mai poți da înapoi. Libertatea de a alege singur nu mai e o opțiune.

Pot să înțeleg dezamăgirea provocată de plecările, de scandalurile, de pozițiile care nu satisfac o nișă sau alta. Are PLUS suficiente, are și USR deopotrivă. Dar sunt ele cu adevărat o dramă? E așa o mare dezamăgire că cineva se supără și pleacă? Sau că se apucă și critică partidul? În public, pe Facebook sau chiar la televizor? La prima impresie, răspunsul ar fi că da. Partide fragile, care nu au înțeles ordinea și disciplina. Păreri multe, nervoase de cele mai multe ori, care se termină cu ieșiri intempestive. Neplăcut, dar nicidecum o tragedie, dacă te apuci să contextualizezi.

Imaginați-vă cum ar fi dacă am avea aceeași atmosferă la PSD. Cum ar fi tratați Cioloș și Barna dacă ar merge seara la TV și ar spune ce spune Dragnea. Că asasinii, că dușmanii și statul invizibil, că sunt dispuși să meargă până la capăt indiferent de consecințele sociale. Ei bine, aș fi dispus să vă dau în scris că i-ar aștepta partidele la sediul central cu o falcă în cer și una în pământ. Ce se întâmplă la PSD? Nimic. Armata ordonată și disciplinată a partidului admiră necondiționat capacitatea de a minți fără să clipească a liderului. Și ridică mâna în parlament votând orice enormitate. Doar nu o să protestezi ca să te vezi exclus din partid și să nu-ți mai primești răsplata pentru care ai înghițit toate mizeriile propuse de liderul suprem. Că o fi să meargă la pușcărie, treaba lui. Vine Ponta. Dar oricine ar fi în locul lui, îi răspunzi la comenzi pentru că răsplata e mai importantă atunci când te duci seara acasă și te întrebi dacă e în regulă să fii ticălos.

Poate că vă gândiți că nu se compară situația. Ba da. Este perfect comparabilă. Pentru că între acești oameni aveți de ales. Și vom vota, ca cetățeni ai României, între un mincinos fără scrupule și niște oameni care au dubii dacă fac exact ce e nevoie să facă pentru a fi mai bine. Anxietatea acestei alegeri nu ar trebui să existe. Indiferent cât de tare vă enervează că unii au dubii, că mai greșesc, că cedează și pleacă. E cât se poate de uman. Dacă vă copleșește emoția nesiguranței, ei bine, alternativa e simplă și clară. Dar votul pentru PSD sau decizia de a nu vota trebuie să și-o justifice fiecare, seara, în singurătatea propriei conștiințe.

O demisie de la noi nu valorează nici cât 0.001% dintr-o minciună a lui Dragnea. Cântăriți bine. Așa că, atunci când te bate gândul să abandonezi sau să te plângi că nu e cum îți dorești, pune o înregistrare cu Dragnea. Lămurește orice dubiu.

Citește în continuare

Editoriale

Subfinanțarea cercetării românești continuă și în 2019

Publicat

pe

Ministerul Cercetării și Inovării (MCI) a publicat pe site-ul propriu bugetul cu care va opera în 2019. Întârzierile survenite în adoptarea și angajarea bugetului au un impact major asupra derulării majorității proiectelor de cercetare, activitățile prevăzute în cadrul acestora neputând fi desfășurate în lipsa semnării actelor adiționale cu unitatea executivă (UEFISCDI) și ulterior virării primei tranșe de avans.

Pronosticul de început de an cum că România va face cercetare șapte luni în 2019 (mai-noiembrie) este pe cale de a se adeveri. Cel mai probabil, primii bani vor intra în conturile instituțiilor de cercetare, prin intermediul UEFISCDI, în luna mai, urmând ca rapoartele financiare anuale să fie trimise obligatoriu până în 5 decembrie.

Declarațiile dlui ministru Hurduc referitoare la creșterea cu 27% a bugetului alocat cercetării pot fi catalogate cel puțin ca dezinformări. Mai jos aveți evoluția alocărilor bugetare, execuțiilor bugetare și procentului din PIB alocat ministerului de resort în perioada 2016 (Guvernul Cioloș) – 2019.


Figură preluată și adaptată de AICI

Cifrele de mai sus arată că actualul Program de Guvernare nu este nici pe departe respectat. Îi reamintesc dlui ministru că programul de guvernare prevede „Creșterea bugetului alocat cercetării cu aproximativ 30% anual”. Această prevedere se regăsește în toate programele Guvernelor de după 2016. La un calcul simplu, o creștere anuală a alocărilor bugetare cu 30% ar însemna ca în 2019 să avem un buget alocat cercetării de 4,77 miliarde de lei, nu 1,78 miliarde cât are prin legea bugetului de stat pentru anul în curs. Chiar și prin adăugarea bugetului Academiei Române (aprox. 400 de milioane de lei) cifrele nu arată deloc bine.

Mai sus se observă și scăderea procentului din PIB alocat MCI de-a lungul celor patru ani și execuțiile bugetare deficitare, în condițiile în care fostul ministru, Lucian Georgescu, declara în 2017 că MCI va avea o execuție bugetară de peste 100% (vezi minutul 15’ 00” din interviul acordat TVR). A încheiat însă cu o execuție bugetară de 81%, după ce a obligat Institutele Naționale de Cercetare-Dezvoltare să accepte credite de angajament (adică să se împrumute la băncile comerciale și implicit să plătească dobândă), chiar dacă ministerul pe care-l conducea nu a reușit să execute nici măcar puținul ce i-a fost alocat prin lege.

Revenind la bugetul pe anul în curs, primele trei categorii, ca alocări bugetare, sunt:

⦁ Finanțarea proiectelor din cadrul PNCDI 3        583 de milioane de lei
⦁ Finanțare de bază – Nucleu                                    515 de milioane de lei
⦁ Instalații interes național                                        154 de milioane de lei

Detalii:
⦁ Conform ultimului Act Adițional semnat de MCI cu UEFISCDI (29/2018), bugetul pe 2019 al celei din urmă este de 417 milioane de lei. UEFISCDI este încă principalul operator de program al MCI pentru implementarea Planului Național de Cercetare-Dezvoltare-Inovare (PNCDI 3). Spunem „încă”, pentru că prin modificările aduse anul trecut la legea cercetării (OG57/2002), UEFISCDI a fost trecut pe linie moartă, MCI putând să-și aleagă cum dorește operatorii de program. În acest sens, au existat situații bizare în care Agenția Spațială Română a gestionat o competiție de proiecte în domeniul Dunăre-Deltă-Marea Neagră, iar Institutul de Fizică Atomică ⦁ este răspunzător de parteneriate de cercetare cu Agenția Universitară a Francofoniei.

De remarcat faptul că în prezent sunt în derulare proiecte de cercetare pentru care competițiile au fost lansate de Guvernul Cioloș, precum Postoctorat (PD), Tinere Echipe (TE), Proiecte de Cercetare Exploratorie (PCE) și Proiecte Complexe de Cercetare de Frontieră (PCCF). Pentru toate acestea a fost întârziată la maxim contractarea, actuala putere reușind performanța de a schimba cinci miniștri la cârma cercetării până să avem rezultatele finale. În acest interval însă, s-au desfășurat pe repede înainte competiții naționale cu bugete uriașe de 500 de milioane de lei (vezi Proiecte de finanţare a excelenței), respectiv 435 de milioane de lei (vezi Proiecte Complexe realizate în consorţii CDI).
⦁ Programul Nucleu este destinat finanțării de bază a Institutelor Naționale de Cercetare-Dezvoltare (INCD). Actualul program a fost lansat în pripă anul trecut, cercetătorii fiind nevoiți să scrie în termen de două săptămâni proiecte în valoare de 1,6 miliarde lei, ce vor fi derulate timp de patru ani. O treime din bugetul pe anul în curs al MCI va fi direcționat deci spre aceste proiecte, implementate în INCD-urile României, care au fost prima și ultima dată evaluate în 2011/2012 cu experți străini. Rapoartele întocmite de aceștia au stat în sertar până în 2016, când au fost folosite pentru reacreditarea INCD-urilor.
⦁ Instalațiile și Obiectivele Strategice de Interes Național (IOSIN) primesc anul acesta o finanțare dublă în urma dublării numărului acestora printr-un HG ieșit din perioada de dezbatere publică. În lista nouă se regăsesc obiective precum ALFRED. Conform vechilor criterii de includere a obiectivelor în această listă și implicit mufarea lor directă la bugetul central nu se admiteau obiective care să nu fi demonstrat ceva în prealabil (vezi Ordinul nr. ⦁3848 /2004). Pentru că ALFRED este proiectul de suflet al fostului ministru, dl Șerban Valeca, prin Ordinul nr. 677/27.08.2018 au fost abrogate prevederile din 2004, astfel că ALFRED poate fi finanțat acum prin acest mecanism.

În afara celor 3 mari categorii de buget de mai sus, se mai remarcă și altele, cu buget deloc de neglijat, precum Planul sectorial al MCI care primește 20 de milioane de lei în 2019. Acest mecanism de finanțare a cercetării este unul din cele mai netransparente, fondurile fiind distribuite după bunul plac al ministrului. Parcurgând lista proiectelor finanțare am dat de acesta: „Dezvoltarea capacităţii de monitorizare şi coordonare a activităţii de supraveghere spaţială, pentru prognoza riscurilor asociate căderii din atmosferă şi din cosmos a corpurilor naturale şi artificiale.” Sunt foarte curios de rezultatele acestui proiect, dacă are cineva acces la ele.

Concluzia:
Cercetare continuă să fie Cenușăreasa bugetului național, iar România să fie Cenușăreasa Europei, cu alocări ca procent din PIB ce ne clasează în aceeași ligă cu Cipru și Malta (nici măcar Bulgaria sau Ungaria). Programul de guvernare actual nu este nici pe departe respectat, din contră: alocările bugetare pentru cercetare sunt în cădere liberă dacă luăm ca punct de referință Guvernarea Cioloș. Cu toate acestea, creșterea alocărilor bugetare pentru cercetare, fără o evaluare prealabilă riguroasă atât a Institutelor Naționale, a celor din subordinea Academiei Române, cât și a Institutelor și școlilor doctorale din cadrul universităților, este din punctul meu de vedere similar cu a arunca banii pe fereastră, așa cum am mai declarat.

 


 

Mihai Miclăuș este doctor în biologie moleculară la Rutgers University, SUA. După reîntoarcerea în țară (2011), a trecut printr-un stagiu postdoctoral de 6 luni la Universität Bern, Elveția, în domeniul bioinformaticii și este în prezent Cercetător Științific gradul 2 la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Științe Biologice, Cluj-Napoca. Din 2012, este membru al Asociației Ad Astra, a cercetătorilor români de pretutindeni, având patru mandate de membru în Consiliul Director al acesteia. Din 2017, scrie pe blogul personal (mic-mic-anc.ro), alături de alți doi colegi de-ai lui, având ca motto „Cercetarea românească – creșterea și descreșterea ei”.

Citește în continuare
Revista Preseiacum 3 ore

Vlad Voiculescu, după ce ministrul Sănătății a spus că secția de Oncopediatrie de la Craiova nu avea medicamente pentru că nu le comandase: Se caută țapi ispășitori. Nu vedem asumare!

Stiri PLUSacum 15 ore

Ramona Strugariu, la Oradea: Statul de drept nu e negociabil. Asta susținem, în asta credem și pentru asta o să luptăm

Stiri PLUSacum 18 ore

Dacian Cioloș, la Oradea: Nu o să ne oprească atacurile, dimpotrivă! Asta ne dă și mai mult convingerea că suntem pe drumul cel bun și că împreună vom reuși

Noutăți Generaleacum 19 ore

Andrei Lupu: Propunerea lui Nicolicea la Ministerul Justiției indică un singur lucru. Conducerea PSD nu mai este interesată de guvernarea României

Noutăți Generaleacum 2 zile

Dragoș Tudorache, la Europa FM: Societatea așteaptă, acum, altceva și este pregătită să își asume asta. Noi credem că se va vedea în mobilizarea oamenilor la vot și că vom avea o mare surpriză pe 26 mai

Noutăți Generaleacum 2 zile

Dacian Cioloș: Oamenii ăștia, într-un fel sau altul, ne-au furat viitorul la care noi aveam dreptul și ni l-au amânat cu 12 ani. Oamenilor ăstora trebuie să le luăm puterea, folosind puterea votului

Editorialeacum 2 zile

Speranţa de la Notre-Dame

Revista Preseiacum 3 zile

Oana Țoiu: Au trecut 12 ani de fonduri europene și câteva semestre de cea mai mare creștere economică, procentual, din UE. Copiii din sate încă nu au peste tot dreptul la demnitate. E inacceptabil

Noutăți Generaleacum 3 zile

The Guardian: Europa trebuie să susțină soluția „celor două state” pentru Israel și Palestina

Noutăți Generaleacum 3 zile

Dacian Cioloș: Olguța Șefu este o femeie care trece printr-o dramă personală. Avem aici o lecție importantă pentru noi toți, cu precădere pentru cei care trebuie să administreze bunul mers al statului român

Cele mai citite