Urmărește-ne
https://stiri.plus/wp-content/uploads/2018/07/Întrebăm-România-Împreună.jpg

Editoriale

Mesaj de Anul Nou

Publicat

pe data de

2019 a fost un an pe care l-am dedicat în mare parte proiectului politic început în 2018 și care are ca prim termen de validare sfârșitul anului 2020.

Am intrat în politică pentru că România are nevoie de o schimbare profundă și am vrut să fiu printre aceia care o susțin asumat. Am văzut cum, în acești ultimi ani, se înmulțesc semnele bune: societatea, în ansamblul ei, se maturizează, diaspora se mobilizează, țara trece printr-o perioadă cu potențial bun de dezvoltare economică, Uniunea Europeană se află la o răscruce de drumuri după ultimele alegeri europene, cu oportunități pentru ca România să devină un jucător european, ieșind din condiția sa, cumva autoimpusă, de țară de periferie.

În ciuda acestor semne bune, însă, ne-au pus pe jar și în 2019 foarte multe defecțiuni în funcționarea normală a societății, a instituțiilor statului, o tentativă de control politic a unor instituții esențiale pentru democrație, o presiune mare asupra justiției.

Dar toate acestea pot fi transformate în oportunități de schimbare reală și profundă, acum, la 30 ani de la căderea comunismului.

2020 poate fi anul unui nou început, provocat de noi, din interior, nu așteptat din afară. Dar poate fi și un nou moment ratat dacă ne mulțumim cu puțin, cu cârpeli pe ici, pe colo. De data aceasta, putem mult mai mult decât o timidă stabilizare, pentru că am învățat să vrem, să cerem, dar și să facem lucrurile noi înșine.

Tot ceea ce ne-a făcut să suferim colectiv în 2017 și în 2018 ne-a dat și determinarea de a ieși masiv la vot în două rânduri în 2019, iar diferența se vede deja. Dar momentele-cheie pentru ca această schimbare să prindă contur și consistență vor veni în 2020.

În acest context și proiect se înscriu derularea lui 2019 și planul pentru 2020.

 

În 2019:

Am intrat în noul an cu un nou partid care să fie un instrument al acestei schimbări asumate. S-au adunat în jurul acestui proiect peste 17.000 de oameni în țară și în diaspora și mult mai mulți susținători care ne-au dat un credit de încredere. A fost un an cu partidul de construit pe teren, dar și cu două campanii electorale de organizat. Trebuie să recunoaștem, însă, și cu un guvern PSD care ne-a ținut uniți și cu ochii-n patru.

Am construit Alianța cu USR și am început să învățăm să lucrăm împreună. S-au adunat în această Alianță oameni determinați să se implice, veniți din mediul antreprenorial, din societatea civilă, oameni cu multă personalitate și mulți cu convingerea că știu ce e mai bine de făcut și că părerea lor trebuie luată în seamă.

Am luat contact direct, în stradă, cu oamenii din toată țara și din diaspora. Le-am ascultat păsurile și părerile despre ce trebuie făcut cu România. Am început să învățăm din victorii, dar și din dezamăgiri că niciunul dintre noi nu este „buricul pământului” și că trebuie să învățăm să ne ascultăm și să ne auzim unii pe ceilalți.

Am construit un nou grup politic în Parlamentul European care a devenit al treilea ca mărime, indispensabil formării oricărei majorități decizionale. Am început să contăm la Bruxelles și să fim ascultați atunci când avem ce spune. Mi-am asumat președinția grupului politic nou format, convins fiind că și acolo, la fel ca acasă, trebuie să și facem, nu doar să așteptăm să se facă. Pentru prima dată, un român a fost ales pe o astfel de poziție de influență politică.

Am petrecut perioada de după europarlamentarele din 26 mai construind partidul în teritoriu: sute de comunități locale, filiale județene peste tot în țară, în București și în diaspora.

Am intrat în campania prezidențială într-un tandem care nu a fost valorificat la potențialul său maxim. Am tras învățăminte pentru creșterea încrederii în echipa Alianței.

Au fost momente și ezitări dacă să continuăm în alianță sau să mergem separat. Am hotărât să continuăm împreună, pentru că e mult mai ușor să dezbini decât să construiești încredere. România are nevoie de încredere, căci din dezbinare s-a hrănit prea mult politica românească.

 

În 2020:

Vom putea împlini multe dintre lucrurile pe care le-am sperat, pe care le-am crezut imposibile, dar care ne-au adus împreună pentru a visa la ele și a le materializa.

2020 va fi un an care ne va cere multă înțelepciune și maturitate, ne va cere capacitate de a distinge între ceea ce credem că e bun pentru că ne alimentează orgoliul și ceea ce trebuie făcut pentru că cetățenii români ne-au creditat cu încredere.

2020 va fi anul în care vom dovedi dacă suntem capabili să creștem, materializând încrederea celorlalți mai degrabă decât urmând propriile aspirații de preamărire.

Îmi doresc să merit și să merităm încrederea celor care sunt deciși să arate că noi, ca neam și ca societate, putem face alegerile asumate care să ne ducă spre mai bine.

Editoriale

Diaspora, a treia miză de reformă electorală

Publicat

pe

Zilele acestea, se vorbește de organizarea de alegeri anticipate pentru Parlamentul României și alegerea primarilor în două tururi. Ambele sunt vitale. Ambele sunt o prioritate.

Dar pachetul de reforme electorale nu poate fi complet fără asigurarea unei reprezentări corecte a Diasporei în Parlamentul României. Iar momentul de a demara această reformă este acum. Unii ar putea spune că este deja târziu.

În 2018, Mișcarea România Împreună (viitorul PLUS) și USR, împreună cu o serie de alte organizații și asociații, au lansat și sprijinit inițiativa Oameni Noi. Un proiect profetic, el a pus pentru prima oară cum trebuie acest subiect în spațiul public.

Chiar și așa, Oameni Noi în propunererile sale a fost reținut. Pornind de la cifra actuală de 2 senatori și 4 deputați pentru Diaspora (cam cât are județul Tulcea cu cei cca. 195.000 de locuitori ai săi), el propunea 4 senatori și 8 deputați, o dublare bazată pe o estimare de 600.000 de români aflați în afară.

Acum, după 2019, o simplă dublare a numărului pare insuficientă.

În 2019, Ministerul Românilor de Pretutindeni lansa cifra de 5,6 milioane de români în Diaspora (numărătoarea PLUS ajunsese la 5,5 milioane). La europarlamentarele din 26 mai 2019, șicanați de vreme, cu puține secții, un sistem electronic insuficient, un referendum care îngreuna procedura și cozi interminabile, au reușit să voteze aproape 370.000 de români. Deja aproape dublu față de populația din Tulcea.

Iar la turul 2 al alegerilor prezidențiale, cu noi secții de votare (obținute după lungi campanii ale diasporei românești), trei zile de vot și un sistem de vot simplificat electronic, au votat aproape 950.000 de români. Aproape de 5 ori cât populația din Tulcea.

E clar că nu putem dovedi ușor că avem 5 milioane de români cu reședința în Diaspora, cel puțin nu care să fie eligibili de a vota pentru alegerile parlamentare, nu în absența lansării din timp a unui proces de înregistrare – decizie care nu poate fi făcută înainte de a decide care să fie gradul de reprezentare.

Este la fel de clar însă că românii din afară nu sunt corect reprezentați în Parlamentul României. Vorbim de până un sfert din populația țării pentru care doar o mână de parlamentari se bat. Cum să vorbim de legi corecte sau de eforturi reale pentru a aduce Diaspora acasă?

Mărirea numărului de parlamentari pentru Diaspora nu este un moft. Este una dintre măsurile vitală dacă vrem ca România să continue ca țară așa cum o știm! Altfel, vorbim de abandon total.
Așadar, câți să fie? O estimare de bun simț ar fi undeva cam la 10% din numărul total de parlamentari. Este puțin probabil însă că suntem pregătiți de implementa așa ceva, atât din cauza dificultății de a dovedi reședința dar poate și legătura de reprezentativitate dar și din cauz mobilizării încă scăzute a celor plecați, mulți refuzând să participe tocmai la politica care i-a stimulat să plece din țară.

O cifră realistă pentru început poate fi cea de 8 senatori și 16 deputați pentru Diaspora. Ar fi un prim pas, decent, de a începe lungul drum spre casă. Ar fi primul grup de reprezentați mai numeroși, capabili să inițieze proiecte de lege relevante, care să lege legături, să deschidă drumuri, să caute soluții pentru a stopa exodul.

Să ne înțelegem, nu ar fi o soluție magică. Nu există soluții magice pentru Diaspora. Dar ar fi un început.

Guvernul Orban știe toate acestea. Este momentul să lanseze procesul de reformă, poate ultimul moment posibil. Încă 4 ani de Parlament fără reprezentare va agrava și mai tare dezastrul.
Mingea este în terenul PNL.

Citește în continuare

Editoriale

Ipocriziile de fiecare zi

Publicat

pe

Ipocrizia e la cote maxime. Vă reamintesc o situație extrem de asemănătoare cu cea de astăzi, dar despre care nu ne mai aducem aminte foarte bine.

La începutul anilor ‘90, era la moda sa te întrebe lumea „ce-ai făcut in ultimii cinci ani”. Un soi de test prin care se încerca eliminarea ălora de dinainte. Pfiu, ce purism teribil începuse, cum era arătată lumea pe stradă cu degetul și tot așa. Cert e că nu am avut legea lustrației și România a sfârșit în următorii 30 de ani condusă de două partide desprinse din PCR (fostul PD, împreună cu actualul PSD) și două partide istorice (PNL și PNȚCD) pline de dubioși și mafioți, plantați cu cap pentru o tranziție liniștită. Toți ăia care au făcut politică și bani în primele două decenii sunt unii care ar fi trebuit epurați pe baza activității lor în ultimii cinci ani.

La trei decenii distanță, avem de-a face cu un nou val de purism. Nu există niciun dubiu că partidele vechi sunt depășite de situație și pline de oameni puși pe jecmănit statul. Dar cu ăștia ne-am obișnuit. Ce e mai grav e că partidele noi nu sunt imaculate, născute din spuma mării, fără greșeală, pline de specialiști, impenetrabile, ce să mai, perfecte. O greșeală a ăstora care abia au apărut e considerată de minimum zece ori mai mare decât orice porcărie a ălora vechi. Și tratată cu totală lipsă de înțelegere.

Și ca ipocrizia să nu aibă limite, ea e folosită din plin și de către o parte importantă din presă. Și, când zic asta, nu mă refer la cei din jurul trustului lui Voiculescu. Nu, oameni normali și cu scaun la cap suferă niște dezamăgiri uriașe când văd limitele noii clase politice și au în exprimarea lor ecoul spuselor lui Țiriac: „mai bine un hoț decât un prost“.

Lipsa de realism și echilibru va avea exact același efect ca acum 30 de ani. Hoții rămân hoți și ne vor face pe noi, restul, să ne credem proști.

Citește în continuare

Editoriale

Despre nevoia unei perspective românești și est-europene asupra relației UE-SUA

Publicat

pe

Dincolo de gravitatea conflictului în sine, criza din Iran pune un reflector mare pe disfuncționalitățile tot mai abrupte ale relației transatlantice.

De la alegerea lui Donald Trump, relația transatlantică s-a deteriorat permanent. Responsabilitatea pentru acest lucru aparține atât lui Trump, cât și europenilor.

Președintele american a renunțat la multilateralism prin retragerea din Acordul de la Paris, din UNESCO, din Acordul cu Iranul, a avut deseori o atitudine ușor agresivă față de UE prin mustrarea lipsită de diplomație a țărilor europene care nu cotizează suficient la NATO, prin îngroparea Tratatului TTIP și războiul comercial ulterior sau prin susținerea Brexitului și a unor mișcări eurosceptice.

Pe de altă parte, nici atitudinea europenilor nu a fost și nu este una care să fi reconstruit încrederea. Președintele Macron a profitat de fiecare moment de îndepărtare a SUA pentru a-și alimenta propria agendă de „suveranitate” a Europei, prin care Franța să redevină un lider global de prim-plan. În același timp, președintele francez a încercat să testeze viabilitatea unei apropieri de Rusia, care pentru România și alte țări din est nu poate fi acceptabilă. Germania a ales și acum economia în fața geopoliticii prin construirea conductei Nord Stream 2, care va aduce gaze din Rusia, în ciuda protestelor justificate ale americanilor. Marea Britanie a fost și este într-o situație prea tulbure ca să aibă o acțiune strategică coerentă. Instituțiile europene au fost și sunt slab echipate pentru a influența politica internațională dincolo de aspectele economice sau de politica de soft-power pe care nici Trump, nici China nu o „vorbesc”.

Pentru relația transatlantică, criza actuală din Iran are efecte similare cu cea din 2003 din Irak, dar cu tușe mai grave și cu o diferență majoră. Dacă în 2003 țări membre ale UE precum Marea Britanie sau Spania au contrabalansat opoziția Franței și Germaniei față de războiul din Irak și au apărat implicit unitatea transatlantică, acum aceste țări nu mai vor sau nu mai pot să o apere, iar blocul de state vestice devine tot mai puțin atașat de SUA lui Trump (și subliniem: ale lui Trump). Acest lucru riscă să afecteze relația transatlantică în consistența ei geostrategică.

De aceea, acum este momentul în care estul Uniunii Europene să facă un pas în față și să reamintească faptul că, indiferent de umorile dintre liderii trecători, trei lucruri sunt primordiale pentru relația UE-SUA:

  1. securitatea transatlantică e indivizibilă și fundamentală pentru Europa,
  2. integrarea militară a UE trebuie să se facă complementar cu NATO,
  3. Rusia nu a fost și nu va fi niciodată un partener pentru asigurarea securității Europei.

Acesta este momentul ca țările din est, inclusiv România, să fie cele care protejează aceste linii roșii fundamentale pentru întreaga Uniune, având curajul de a le spune clar și fără echivoc cu responsabilitatea celui care privește lucrurile drept în față. Un asemenea demers va ajuta relația transatlantică să își regăsească vigoarea.

Astfel, estul poate reintra cu adevărat în istoria Europei, iar Uniunea Europeană poate să devină deopotrivă și în egală măsură proiectul păcii după Al Doilea Război Mondial, dar și proiectul reunificării în fapt a Europei după Războiul Rece.

Autori:

Dragoș Tudorache, europarlamentar și președinte executiv PLUS

Alin Mituța, coordonator afaceri europene, PLUS


TEXT APĂRUT PE G4MEDIA.RO

Citește în continuare

Cele mai citite