Urmărește-ne
https://stiri.plus/wp-content/uploads/2018/07/Întrebăm-România-Împreună.jpg

Editoriale

Jurnal de Gütersloh

Publicat

pe data de

1 iulie 2020, Berlin – Germania, ora 04:25. Am urcat în trenul care mă va duce în zona fierbinte asociată focarelor de COVID-19. Sunt nedormit și compensez cu cofeină. Au trecut opt ore de la apelul de mobilizare, ceasuri în care am încercat să mă concentrez pe riscurile misiunii. Dar îndoielile dispar când mă gândesc la românii afectați de COVID-19 în landul NRW, pentru care mă aflu în acest tren.

Nici nu vreau să mă gândesc prin ce trec. Frica, neliniștea, panica au ajuns să facă parte din rutina lor zilnică. Vreau să mă implic și să-i ajut pe acești oameni, așa cum pot eu. Voi susține autoritățile, traducând pentru conaționalii noștri, cărora sper să le aduc un dram de speranță și încredere. Vreau să simtă că pentru mine ei nu sunt doar diaspora uitată de România. Vreau să le arăt că mie îmi pasă. Îmi voi face datoria umană și profesională și sper să am succes.

Ora 7.09: Cobor din tren în ploaia măruntă care acoperă cerul, pe străzi e pustiu. Recapitulez mental sfaturile primite de la cei care lucrează cu persoane infectate cu COVID-19, să respect procedurile cu echipamentul de protecție, să păstrez distanța și să mă dezinfectez foarte atent după fiecare intervenție.

Mă întâlnesc cu colega mea A., care a străbătut 250 de kilometri ca să ajute. Ajungem la centru, care este de fapt școala locală, transformată în comandament pentru echipele de intervenție din Gütersloh. Acolo forfotesc agitați polițiști, angajați ai primăriei, traducători. Sunt repartizat rapid într-o echipă formată din L, un tânăr din administrația locală și D, un traducător de poloneză. Sarcina zilei este să împărțim adeverințe celor care au voie să părăsească carantina. Primim lista de adrese la care trebuie să mergem și suntem însoțiți de un echipaj de poliție. Mergem în „depozit”, de unde ne luăm materialele de protecție și pornim la drum.

Ajungem la prima locație și agreez cu teamleader-ul meu, reprezentantul primăriei, să înmânez eu adeverința, să răspund la întrebări, apoi să mergem mai departe. Ne deschide ușa doamna M., soția celui pe care îl căutăm, este surprinsă să ne vadă deoarce a mai primit două vizite în această săptămână de la angajați ai primăriei și ne întreabă de ce am venit. Vorbește la telefon cu soțul ei și îi transmite vestea că pentru el carantina a încetat. Ne luăm la revedere, dar doamna M. iese pe terasă și începe să țipe la noi, vizibil supărată de vizitele repetate ale reprezentanților autorităților.

„De ce trebuie să veniți șase oameni să aduceți o foaie? Ce o să creadă vecinii, că e focar de infecție la mine? E absurd ce faceți! Rușine să vă fie, rușine statului german pentru că ne pune în astfel de situații. Nu vă gândiți și la noi? Vă bateți joc de români!”

Din păcate, nu este decizia noastră, iar supărarea doamnei M. nu am putut-o ameliora, am plecat astfel spre următoarea destinație.

Nu am avut timp să procesez pe moment, fiind concentrat pe sistemul de navigație care ne ghida la adresele din listă. Acum, la rece, înțeleg foarte bine ce a fost în sufletul doamnei și al celorlalți români întâlniți, pe care permanenta stigmatizare din partea vecinilor și autorităților i-a adus în pragul disperării. Nu se mai simt bineveniți în Germania. Chiar săptămâna trecută prim ministrul Landului NRW, Armin Laschet (CDU), declara că este vina românilor și a bulgarilor pentru creșterea alarmantă de infectare din zonă [1].

Pe parcursul zilei manifestările de indignare și întrebarea venită de la românii din Gütersloh s-au repetat: cum le pot explica că persoana X, care a fost infectată cu COVID-19 și între timp s-a vindecat, poate ieși din carantină, iar persoana Y, care este colegă de cameră cu X și al cărui test a fost mereu negativ, trebuie să rămână în carantină și nu poate încă să iasă afară. Nici reprezentantul primăriei nu a fost în măsură să răspundă la această întrebare, îndrumându-i ca procedură standard să apeleze hotline-ul cu operatori vorbitori de română. Despre hotline am aflat că este ocupat și supraaglomerat, că autoritățile nu au alte soluții și nici nu dau prea mari semne de interes. Am simțit revolta celor care au încercat ore întregi să ia legătura cu persoane capabile să le dea răspunsuri, pe care nu le primeau.

Un alt caz care mi-a rămas întipărit este cel al domnului N, căruia nu i-a fost prelungit contractul de muncă din cauza crizei COVID-19. El planificase să plece către orașul său natal din România pentru a depune actele de șomaj în 02.07.2020. Mi se pare absurd ca în România anului 2020 nu se rezolvă astfel de probleme online. Prin prelungirea carantinei, acestuia nu i-a mai fost permis să părăsească locuința, dar camera în care locuia era pusă la dispoziție de către angajatorul sau. Fără contract de chirie și fiind angajat printr-un intermediar, se temea că va fi dat afară și va rămâne pe străzi. Din păcate răspunsul pe care i l-a oferit angajatul primăriei a fost din nou același, sunați la hotline că vă ajută cineva de acolo. I-am oferit domnului N. datele de contact de la consulatul din Bonn și de la ambasada din Berlin în speranța că îl vor putea ajuta concret.

Un alt aspect pe care oamenii contactați nu l-au înțeles a fost lipsa izolării celor infectați cu COVID-19 de cei care au fost testați negativ. La o adresă locuiau împreună opt muncitori români, dintre care patru testați pozitiv. Celor sănătoși le era frică că se vor îmbolnăvi și nu înțelegeau de ce nu au fost izolați cei infectați. Ministrul sănătății și muncii din NRW, Karl-Josef Laumann (CDU) a făcut referiri la problemă într-un interviu acordat unui post de radio national [2], spunând că contractele de antrepriză ar trebui interzise în industria cărnii, astfel scăpând de intermediari. De asemenea acesta a afirmat că este necesară o reglementare în privința condițiilor de locuit ale muncitorilor, dată fiind situația multora dintre angajați. Pe lângă asta, trebuie permis și controlul sporadic al locuințelor, pentru a asigura respectarea normelor. Ministrul federal al muncii, Hubertus Heil, a anunțat că se lucrează la un proiect de lege [3] care să îmbunătățească situația muncitorilor transfrontalieri. Acest proiect ar intra în vigoare de la 01.01.2021, dacă este votat și aprobat în Parlamentul Federal. Chiar dacă este o veste bună pentru viitor, nu va putea schimba situația actuală a lucrătorilor.

La sfârșitul zilei ploioase am rămas cu multe semne de întrebare, uimit de incompetența/lipsa de informații din partea autorităților pentru cetățenii români. Acești cetățeni duc grija zilei de mâine, nu știu ce se întâmplă cu ei și nu înțeleg măsurile modificate de pe-o zi pe alta. Noi am fost instruiți să comunicăm oamenilor informația despre prelungirea  carantinei până pe 8 iulie, dar întorși la centru am aflat că autoritățile luaseră deja din noaptea precedentă decizia de a prelungi carantina pâna pe 17 iulie. Asta înseamnă că am fost dezinformați  și, la rândul nostru, am transmis informații eronate.

Am întâlnit familii tinere cu copii mici, dar și oameni trecuți de 50 de ani care au plecat din România pentru a căuta un trai mai bun în vest. Au plecat din cauza condițiilor economice și a lipsei unui sistem de sănătate de încredere, a posibilităților reduse din mediul rural. Au ajuns în Germania unde s-a dovedit însă că pentru ei viața nu avea să se schimbe prea mult în bine.  Prinși între interese ale marilor companii și firmelor intermediare de muncă, au ajuns să lucreze peste 200 de ore pe luna pe salarii mizere. Mai mult, despre ei s-a afirmat de către oameni importanți că ar câștiga chiar 3000 de Euro [4] (4), când de fapt lucrează și locuiesc în condiții aproape inumane pentru Clemens Tönnies, de la al cărui abator a pornit toată povestea.

Ziua de joi a fost mai liniștită. După un briefing ținut de coordonatoarea celulei de criză din Gütersloh, am pornit către oamenii cărora trebuia sa le transmitem informația că li s-a prelungit carantina până pe 17 iulie. Nu au mai existat acele adeverințe și ziua a fost lipsită de incidente. Românii întâlniți au fost foarte înțelegători și cooperanți. Singurul lucru de care s-au plâns a fost izolarea foarte strictă, fără a avea posibilitatea de a ieși câtuși de puțin afară, acest lucru afectându-le starea de spirit.

Concluzie:

Diaspora a fost tot timpul un subiect dezbătut pe larg în România. Președintele Iohannis și actualii guvernanți s-au bucurat de o largă susținere la alegeri din partea românilor din diaspora [5](5). Doar în landul NRW au votat aproximativ 22000 de alegători, dintre care 3800 în Gütersloh. Politicienii români au încercat constant să câștige încrederea diasporei, de la discursuri frumoase, la planuri de acțiune niciodată puse în aplicare și promisiuni neîndeplinite. Promisiunea actualei clase politice a fost despre a face tot posibilul să aducă românii înapoi acasă, oferindu-le condițiile pentru a se întoarce și/sau pentru a nu mai fi nevoiți să plece. Realitatea ne arată că, de la începutul crizei, politicienii au blamat diaspora, în tentativa de a deturna atenția de la propria incapacitate de gestionare a pandemiei. Iar românii care nici măcar nu puteau să se întoarcă în țară, fiind în carantină în diverse țări, nici nu mai existau pentru guvernanți, reprezentau doar niște statistici.

Singura propunere pentru a proteja drepturile muncitorilor transfrontalieri a venit din partea grupului Renew Europe, prin rezoluția [6] adoptată ca urmare a diligențelor depuse de Dacian Cioloș și Dragoș Pîslaru.

* Material de Adrian Vlad Andreescu, PLUS D2 Germania-Austria

[1]https://www.welt.de/politik/deutschland/article209780723/Corona-bei-Toennies-Laschet-spricht-von-eingereisten-Rumaenen-und-Bulgaren.html

[2]https://www.deutschlandfunk.de/corona-ausbruch-in-nrw-schlachtbetrieb-laumann-fordert.694.de.html?dram:article_id=478854

[3]https://www.deutschlandfunk.de/corona-ausbruch-in-nrw-schlachtbetrieb-laumann-fordert.694.de.html?dram:article_id=478854

[4]https://www.tolo.ro/2020/06/27/tiriac-arata-statele-de-plata-anonimizate-din-abatorul-cu-1-000-de-romani-infectati-romanii-castiga-si-3-000-de-euro-pe-luna-nu-asa-arata-sclavagismul/

[5]https://prezenta.bec.ro/prezidentiale24112019/abroad-precincts

[6]https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-9-2020-0176_RO.html

 

 

PLUS nu este partid parlamentar,
deci nu beneficiază de subvenții

Citește în continuare
Adaugă un comentariu

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Editoriale

Reforma serviciilor. Cine o va face?

Publicat

pe

Mă bucur să văd că președintele Iohannis consideră una dintre propunerile noastre drept „prioritate strategică“ pentru România în perioada imediat următoare. Suntem singura forță politică din România care a avut curajul să vorbească despre reforma serviciilor secrete și a instituțiilor din domeniul securității naționale.

Întrebarea este dacă această dezbatere – și această reformă – se va face până la capăt într-un context politic care încă nu e diferit de ce am avut până acum. Am văzut de-a lungul vremii multe probleme fundamentale fluturate public cu entuziasm și apoi părăsite pe parcurs ca și când simpla lor menționare le-a și rezolvat. Clasa politică românească nu a fost capabilă până în acest moment să își asume în mod real și să tranșeze decisiv o temă care i-a fost pusă pe masă, deși acesta este rolul politicului într-o societate. Compromisuri peste compromisuri se amestecă în deciziile politice pentru a servi interese momentane atât de tare încât nici nu mai știi de la ce s-a plecat. Se preferă melanjul nefuncțional care satisface orgoliile unora în locul intervenției necesare care să vindece bolile instituționale.

Președintele Iohannis a mai deschis acum câțiva ani o temă extraordinar de sensibilă și urgentă, cea a educației. Decidenții politici nu l-au urmat pe acest drum și iată că astăzi învățământul românesc este în același punct. E un exemplu care ilustrează teama mea atunci când văd deschiderea discuțiilor legate de reforma serviciilor secrete și a instituțiilor din domeniul securității naționale. Președintele, la fel ca societatea românească, trebuie să decidă în ce direcție ne vom îndrepta în anii care urmează. Vom merge pe drumul reformelor decisive care vor schimba ce e greșit sau vom aplica aceeași tactică precum la începutul anilor `90, când reformele erau minimale, mimate și se încerca recuperarea unor oameni pentru un consens politic din care nu câștiga nimeni nimic? Cred că România trebuie să decidă după 30 de ani să definitiveze adevărata reformă începută în anii `90 și să își schimbe irevocabil drumul politic chiar și cu prețul nemulțumirii unora, la vedere sau în umbră, care și-au impus voința și obiceiurile timp de trei deceni. Și singurul partener real al președintelui pentru un astfel de drum – și pentru o asemenea ambiție de reformă – este USR PLUS.

Subiectul reformei serviciilor de informații și a instituțiilor din domeniul securității naționale a ținut prima pagină câțiva ani, exact cât au avut nevoie câțiva oameni politici pentru a-și servi agenda proprie de discreditare a justiției și, în general, a statului, pentru ca apoi să dispară pur și simplu din dezbaterea publică. Reforma serviciilor este un subiect relevant și important pentru public, mai ales că o astfel de reformă nu este în niciun fel accesibilă societății care nu are niciun mecanism la dispoziția sa. Am asistat la o construcție mitologică de proporții, în care spionii mișunau peste tot, „spionita“ era cheia de lectură a oricărei decizii politice sau a acțiunii justiției. Până într-o zi când subiectul a dispărut, în același fel cum multe alte subiecte care au divizat sau entuziasmat publicul s-au evaporat pur și simplu. Or, să ne fie limpede, subiectul nu a fost în niciun fel rezolvat, ci doar trimis într-un colț întunecat în care interesele reale ale societății sunt depozitate în uitare și nepăsare.

Nepăsarea și neprofesionalismul clasei politice sunt principalele cauze. Împreună cu lipsa de curaj și asumare. Era simplu să fabulezi despre cine se vedea cu cine în bucătăria cui în loc să discuți serios despre o reformă a cadrului legislativ care să limpezească diversele competențe ale serviciilor de informații și despre rolul pe care ele trebuie să le joace, cu control democratic, în societate. Era mai eficient să arunci nume și să construiești insinuări în loc de a discuta serios despre câte servicii secrete sunt necesare și care este cadrul administrativ și funcțional cel mai eficient. Neseriozitate și interese personale, dar și o lipsă evidentă de competență și curaj. Îmi amintesc cum eram privit în Parlamentul anului 2016, când am mers într-o serie de dezbateri legate de reforma servicului de informații și protecție al Ministerului de Interne. Politicieni cu vechime îmi spuneau că sunt nebun că mă angajez la o asemenea reformă, că au mai vrut și alții înaintea mea și nu le-a ieșit. Iată că s-a putut face. S-a putut nu pentru că am fost influențat în opțiunile mele de unii sau de alții, așa cum mulți au încercat și mai încearcă să acrediteze, ci tocmai pentru că nu eram influențat de nimeni decât de propria conștiință și de înțelegerea pe care am avut-o – și asumat-o – despre cum ar trebui să funcționeze un serviciu de protecție internă a unei instituții precum cele de ordine și siguranță publică. Nu voi pretinde niciodată că acela a fost adevărul absolut, dar voi susține cu toată tăria că acela a fost modelul de reformă de care era nevoie la acel moment și în acel context și că a fost făcut cu implicarea cât se putea de largă într-un interval de timp strâns a tuturor părților interesate (componentele ministerului, sindicate, Parlament).

Acesta este motivul pentru care cred că reforma serviciilor trebuie să fie pe agenda oricărui partid serios, din cel puțin două motive. În primul rând, avem o nevoie socială. De la Securitate încoace, societatea noastră are această stafie a „serviciilor” care bântuie dezbaterea publică și această realitate trebuie tranșată. Clar, asumat, cu curajul și seninătatea unei discuții despre orice alt serviciu public sau autoritate a statului. Nu e nimic de care trebuie să ne fie teamă, serviciile de informații nu sunt acolo pentru a induce teama în societate, ci pentru a servi societatea și interesele ei. Dacă le înțelegem astfel menirea, vom face deja un prim pas către însănătoșirea discursului public pe această temă, cu scopul final de a reda cetățenilor încrederea în niște instituții vitale pentru funcționarea statului român.

Al doilea motiv este că sistemul în sine are nevoie de reajustarea competențelor în interiorul cadrului legal, care la rândul său trebuie revizuit pentru a funcționa mai bine, mai transparent și cu mai multă eficiență. Serviciile de informații funcționează după legi gândite și adoptate în 1991, într-un context politic, social, economic și geostrategic fundamental diferit față de cel în care evoluăm astăzi ca societate și ca stat. Nota bene, acest cadru legislativ predatează chiar și actualul cadru constituțional.

Este necesară o discuție aplicată și apoi o adaptare bine calibrată a ariei de competență a diverselor componente ale sistemului de securitate națională. Trebuie să ne întrebăm ce rol trebuie să mai aibă un STS într-o lume în care siguranța comunicațiilor nu mai ține de cablurile care legau odată telefoanele, ci de riscurile de atacuri cibernetice convenționale sau hibride, de algoritmi de inteligență artificială care pot deturna sau distorsiona fluxuri de comunicații oficiale sau de protecția unor infrastructuri digitale critice. Și dacă decidem că moderizam mandatul și funcționarea STS, trebuie să ne întrebăm unde și cum îl așezăm în cadrul comunității de informații, cum reglăm integrarea acțiunilor lor cu cele de natură operativă sau strategică luate la nivelul celorlalte servicii. Aceeași poveste și la SPP. Mie, unul, mi-e clar că autoritățile statului și cei care vremelnic le slujesc pot fi expuși unor riscuri și că e nevoie de structuri de protecție eficiente. Dar trebuie ele să fie considerate servicii secrete? Cui îi servește? Ca și în cazul STS, asta nu înseamnă că ele nu trebuie să poată interacționa constant și eficace cu cei care posedă informații relevante, dar asta ține de mecanisme de raportare și coordonare operativă mai mult decât de menținerea unor statute și privilegii care nu contribuie la încrederea publică, ci mai degrabă o erodează.

În ceea ce privește SRI, SIE și serviciile sectoriale ale Armatei Române și ale MAI, cuvântul de ordine trebuie să fie clarificarea și buna delimitare a competențelor. Experiența și teoria ne demonstrează că orice suprapunere de competențe creează premise pentru concurențe neloiale între instituții, abuzuri și împiedică o auditare eficientă. Poate discuția așezată și aplicată ne va dovedi că trei servicii sunt suficiente (interne, externe și serviciul Armatei), iar celelalte organisme să fie reîncadrate în zona lor de competențe absolut necesare pentru o societate funcțională. Dar intenția demersului meu la acest moment nu este să dau rețete, ci să stimulez o dezbatere, cât mai consistentă și transparentă, pentru a ajunge la o așezare cât mai autentic legitimată a arhitecturii viitoare a comunității de informații. Ca membri UE și NATO, în lumea din ce în ce mai turbulentă în care trăim, e nevoie de acest lucru.

Mai rămân pe final două elemente cruciale ale acestei reforme: rolul CSAT și controlul civil al serviciilor de informații. O bună parte din neclaritățile ultimilor ani legate de activitatea serviciilor și implicarea lor în diverse sectoare civile, de la ANAF la sistemul judiciar, au avut la origini deliberări sau decizii CSAT despre care cetățenii și societatea au știut prea puțin sau deloc. Au primit serviciile instrucțiuni formale de la CSAT pentru a sprijini activitatea instituțiilor civile pentru combaterea corupției sau fraudei fiscale? Dacă da, în ce trebuie să constea acest sprijin? A fost suficient pentru a legitima practici instituționale sau celebrele Protocoale? Astfel de întrebări nu mai au voie să subziste într-o democrație matură. CSAT trebuie el însuși reformat, deciziile sale trebuie așezate în cadrul normativ național, în așa fel încât ele să poată fi nu doar cunoscute și accesibile, dar să poată fi supuse unor forme legitime de control democratic.

În continuarea aceleiași idei despre control democratic, ultimul element esențial al reformei trebuie să fie o regândire a activității de monitorizare, auditare și control al activităților serviciilor de informații. Începând de la bugetele alocate, modul lor de cheltuire și terminând cu cadrul larg de activități și intervenții, toate acestea trebuie supuse controlului civil. Pentru asta trebuie regândit mandatul comisiilor de specialitate din Parlament, formele de auditare și raportare. Iar pentru asta nu e nevoie doar de modificări legislative, trebuie să reflectăm serios și la oamenii care ar trebui să facă acest control. Așa încât am ajuns înapoi la premisa inițială: până când nu avem o clasă politică serioasă în Parlament, pe care să ne putem baza că înțelege ce înseamnă așezarea clară a propriilor atribuții de control din partea comisiilor parlamentare, nu vom putea discuta despre reforma bugetelor și a competențelor din această zonă.

Ca și concluzie, revin la rolul central al președintelui României, singurul în măsură să acționeze ca garant al acestei reforme. Alianța USR PLUS este pregătită să suștină demersurile președintelui, noi avem și competența, și curajul.

* Editorial de Dragoș Tudorache, europarlamentar, președintele executiv al PLUS, publicat pe digi24.ro

 

PLUS nu este partid parlamentar,
deci nu beneficiază de subvenții

Citește în continuare

Editoriale

De ce va mai fi greu o vreme

Publicat

pe

Puteți verifica robinetele din cinci în cinci minute. Nu va curge apă caldă, după cum nu va curge nici miere sau lapte. Nimic nu se poate repara peste noapte. Dacă ar fi fost așa de simplu, ar fi făcut-o oricine, inclusiv Firea.

Marele merit al rezultatelor de ieri e demonstrația că se poate. Nu pot să ascund satisfacția de a o vedea plecată pe Firea, dar plecarea ei rămâne secundară. Marele câștig e dat de faptul că societatea are resurse umane pentru a înlocui mascarada de clasă politică din ultimele trei decenii plus, lucru cu adevărat valoros, experimentarea evadării. De ani buni, părea că suntem condamnați să alegem între aceiași oameni. De altfel, nu doar o senzație, ci purul adevăr. Primarul trecea de la PSD la PNL sau invers. Cum apărea cineva nou, cum era terfelit. Astăzi, însă, lucrurile stau complet diferit. În multe locuri și la scoruri remarcabile, conservaționiștii de la PNL și PSD au pierit rușinos. Se pot bucura de scorul național, dar acum au cu adevărat o problemă.

De cealaltă parte, ideea că s-au rezolvat toate trebuie contrazisă permanent. Abia a început. E o chestiune de privilegii. Nu se vor ridica recunoscând că sunt corupți și incompetenți. Vor sta ascunși o vreme, după care cu resursele financiare considerabile vor reveni la zgomotul de ieri. Așa cum Mircea Badea s-a transformat în Dana Budeanu, așa se vor metamorfoza și băieții care au pierdut votul ieri. Nu pleacă lupul de la stână, pentru că așa funcționează natura umană. Mai ales că știu clar cât de greu e de reparat ce au stricat.

Firea știa că nu avea cum să repare apa caldă. Știa de ani buni. Dar ca să fie apa caldă astăzi ar fi însemnat să angajezi specialiști în loc de oameni de casă. Ar fi trebuit să investească pe bune în loc să își hrănească pruncii din firmele înființate ilegal. Să se chinuie, să muncească, să riște. Or, astea nu sunt pentru ei. Economic le e mai bine să nu facă. Și după aia să îi blameze pe cei care muncesc.

De asta o să fie greu încă o vreme. Dar ce trebuite să știți e că, dacă va fi bine, abia atunci o s le fie lor rău.

Citește în continuare

Editoriale

Digitalizarea administrației: primul pas pentru a conta în „Deceniul digital al Europei”

Publicat

pe

Astăzi am preluat mandatul de președinte al uneia dintre cele mai importante comisii speciale ale Parlamentului European, comisia pentru Inteligența Artificială în Era Digitală (AIDA). Mi-am petrecut ultimele luni între România și Bruxelles, între campania de acasă și munca din Parlamentul European și, inevitabil, m-am oprit nu o dată cu gandul la implicațiile acestei noi responsabilități pe care mi-am asumat-o, la potențialul neexploatat al României în domeniul digital și la conversația europeană din care facem parte doar marginal, în anticamera marilor discuții despre viitorul continentului și al lumii.

Pe vremea asta în 2016, lansam la Palatul Victoria, împreună cu premierul Dacian Cioloș, cu președintele Iohannis și liderii din industria digitală, „Manifestul pentru România Digitală” – un set de principii și angajamente prin care statul român urma să ghideze România în era digitală cu beneficiul cetățenilor în minte. Au trecut patru ani și suntem în exact aceeași poziție ca atunci: o țară cu potențial neîmplinit, cu programatori bine pregătiți care lucrează pentru companii străine sau emigrează, cu o administrație publică coruptă, ineficientă, osificată și care pare de multe ori că lucrează împotriva cetățeanului, nu în serviciul său. Atât că au mai trecut patru ani și potențialul pe care îl avea România încă de atunci a rămas neexploatat – un potențial care e deja un motto din ce în ce mai prăfuit, îngropat în continuare în spatele unui ghișeu și avizat în continuare de o copie xerox semnată în dreapta jos cu pix albastru, „conform cu originalul”. În acest timp, alte țări din Uniune au făcut pași mari înainte în dezvoltarea digitală și Comisia Europeană și-a asumat digitalizarea ca una din cele două mari priorități strategice ale Uniunii, inclusiv ca răspuns la criza provocată de COVID-19.

În primul său discurs major de după preluarea mandatului, Starea Uniunii de săptămâna trecută, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, declara că acesta trebuie să fie deceniul digital al Europei și că, dacă acum nu vom prelua conducerea în domeniul digital, vom fi obligați să îi urmăm pe alții. Președinta Comisiei se referea la competiția globală, în care SUA și China au un avantaj și în care noi, europenii, nu ne putem permite să rămânem în urmă și să ajungem dependenți de decizii luate în altă parte. Din perspectiva României, însă, această conversație este în continuare la ani-lumină. Și asta nu datorită industriei noastre IT, care continuă să fie un pilon de creștere economică pentru România în ciuda lipsei de viziune a statului, ci datorită oricărui progres în digitalizarea administrației publice. De ce suntem tot aici?

Răspunsul este neechivoc prins în două cuvinte: hoție și incompetență.

Pentru cetățeanul de rând, digitalizarea administrației înseamnă mai puțin timp pierdut în interacțiunea cu statul, mai puțini nervi cauzați de birocrație, servicii publice mai eficiente și mai ieftine și, în general, o viață mai ușoară, de la obținerea unui simplu buletin de identitate până la deschiderea unei afaceri sau la plata impozitelor.

Însă, pentru corupție și furtul din banul public, digitalizarea administrației are multe implicații care nu sunt atât de evidente. Corupția în România nu este doar o valiză de bani trecută discret din mâinile unui interlop în mâinile unui vechi „politician”. Banii din acea valiză provin de undeva – de obicei, din furtul sistematic al banului public prin realizarea de contracte cu statul în condiții păguboase pentru stat, prin lucrări publice cu execuție execrabilă sau uneori doar pe hârtie, prin achiziții umflate sau inutile, prin proiecte europene realizate în bătaie de joc. În spatele acestor contracte este o întreagă mașinărie alcătuită din cumetrii politice, legături cu lumea interlopă și cu falsi „afaceriști”, firme-fantomă, sinecuri politice în aparatul administrativ, favoruri, datorii, obligații, loialități. Și această mașinărie funcționează din ce în ce mai performant și „legal”, deoarece sistemul este închis, netransparent, greu de verificat, greoi, complex și greu de contestat. În spatele unor caiete de sarcini de sute de pagini semnate, ștampilate, parafate și dosite în arhivele unui minister, se află o achiziție de echipamente de milioane de euro care nu vor fi folosite niciodată, un drum sau o autostradă care au fost reparate doar pe hârtie, sute de mii de beculețe sau borduri achiziționate la prețuri exorbitante. Justiția, atunci când este sesizată, trebuie să treacă prin tone și mormane de hârtii, să înțeleagă ce conțin, să sesizeze exact cum s-a realizat furtul și să urmeze tot hățișul birocratic ca să descopere unde a fost încălcată legea – o lege și ea stufoasă, găunoasă și pe care abonați la banii statului o cunosc la perfecție.

Digitalizarea administrației înseamnă eficiență și transparență. Înseamnă arhivare electronică a documentelor care, odată digitalizate, pot fi căutate și accesate oricând și de oriunde. Înseamnă acces la date și informații, nu doar pentru justiție, ci și prin date deschise, pentru societatea civilă care poate depista și sesiza furturi din banii publici. Digitalizarea administrației înseamnă de asemenea simplificarea procedurilor și eficiență – ceea ce scurtează drumul de la o nevoie a statului la o achizitie și lasă mult mai puțin loc pentru oamenii numiți politic să intervină în proces, făcând totodată tot procesul mult mai ușor de verificat. Digitalizarea administrației înseamnă eficiență în achiziții și modalități de a stabili standarde de cost, de a evalua oferte și de a semnala aproape automat furturi acolo unde ele au loc. Digitalizarea administrației înseamnă de asemenea și responsabilizarea factorului politic în fața cetățenilor: odată ce fiecare achiziție și decizie este ușor accesibilă și inteligibilă cetățeanului, politicianul poate fi sancționat aproape instantaneu de către presă, de către societatea civilă și mai ales de către cetățenii care l-au votat sau au votat-o.

Politicienii corupți nu țin neapărat sa plimbe cetățenii de la un ghișeu la altul după ștampile și copii xerox. Le e indiferent. Țin însă mult la sistemul netransparent, complicat, întortocheat și „flexibil” pe care ei îl cunosc foarte bine, în care au „oamenii lor” și „afacerile” lor și cu ajutorul căruia își cumpără vilele și mașinile de lux. Odată digitalizat, acest sistem ar începe să lucreze împotriva lor, scoțând la iveală din ce în ce mai des orice încercare de jaf din banii publici. Și asta nu le e indiferent.

Al doilea obstacol în calea digitalizarii administrației, dincolo de hoție, este incompetența. Vechea clasă politică este plină până la refuz de personaje dubioase, cu diplome false, plagiate sau obținute de la instituții cu reputație dubioasă și fără integritate academică – personaje care mimează continuu competențe pe care nu le au, dar de care ar avea nevoie, în mod practic, pentru a performa în funcțiile pe care le ocupă. Digitalizarea și transformarea digitală sunt procese complexe, transformative, cu implicații în toate ramurile societății de la locuri de muncă, educație, sănătate și siguranță socială până la transformarea serviciilor publice, a economiei și a relațiilor între state. Este nevoie de oameni competenți pentru a înțelege aceste procese. Atâta vreme cât direcția României este dată de oameni fără calificări, fără experiență, fără viziune, interesați doar de propria bunăstare, digitalizarea va rămâne la nivelul de „potențial” neîmplinit și, mai rău, un pretext pentru noi și noi achiziții publice inutile.

Ce legătură au toate acestea cu inteligența artificială? Dețin de azi o poziție de influență în domeniul digital la nivel european și sunt desigur preocupat să aduc acasă cât mai multe beneficii din această poziție. Și asta nu doar pentru că sunt român, ci și pentru că sunt convins că România are în continuare un potențial uriaș atât în intern, cât și ca membru al Uniunii Europene. Mandatul AIDA este un mandat strategic, prin care Parlamentul European recunoaște importanța noilor tehnologii și impactul lor viitor asupra economiei și societății – în educație, sănătate, crearea de locuri de muncă, finanțe, transport, turism, mediu, apărare, industrie, energie și guvernare electronică – și prin care va propune Comisiei Europene un plan de implementare și o viziune pe termen mediu și lung. Acest plan de implementare va presupune investiții; va presupune dezvoltarea și susținerea unei industrii de inteligență artificială în Europa și a industriilor conexe; va presupune bani europeni, noi locuri de muncă și noi oportunități pentru statele membre care pot și vor să contribuie la realizarea viziunii europene. Urmează, așa cum prevedea Ursula von der Leyen, deceniul digital al Europei, în care România își poate încă valorifica potențialul. De ce este nevoie pentru a avea un centru de excelență în inteligență artificială în România? De ce avem nevoie pentru a fi gazda următoarei agenții europene pentru inteligență artificială? Ce condiții trebuie să bifăm pentru a putea da următorul unicorn european în inteligență artificială? Răspunsul – la aceste întrebări și multe altele, reprezentând tot atâtea potențiale oportunități de a ne afirma la nivel european care vor veni în directia noastra în următorul deceniu – începe cu o administratie eficientă, digitalizată, condusă competent și în care furtul și corupția sunt împiedicate structural de transparență și responsabilitate.

* Editorial de europarlamentarul Dragoș Tudorache, președinte executiv PLUS, pentru digi24.ro

 

PLUS nu este partid parlamentar,
deci nu beneficiază de subvenții

Citește în continuare

Cele mai citite