Urmărește-ne
https://stiri.plus/wp-content/uploads/2018/07/Întrebăm-România-Împreună.jpg

Editoriale

Jean-Claude Juncker tocmai i-a făcut treaba Vioricăi Dăncilă

Publicat

pe data de

Ce faci dacă îți dai seama că, într-un moment important pentru tine și pentru organizația ta, persoanele care vor fi în control nu sunt în stare să facă față provocărilor așteptate? Ce faci atunci când realizezi că te așteaptă un fiasco imens dacă te încrezi în niște incompetenți dovediți?

Cam asta este dilema multor oficiali și decidenți europeni cu privire la președinția română a Consiliului UE, care trebuie să înceapă în ianuarie 2019. Așa cum am mai spus, Guvernul României nu pare a fi în stare să organizeze nici măcar un bal al bobocilor la un liceu de provincie, darămite o președinție rotativă într-un moment de criză al Uniunii Europene.

Sper că nu crede nimeni „tăricenismele“ cum că Juncker și Timmermans nu sunt bine informați cu privire la „realitatea“ din România. Atât membrii Comisiei, cât și membrii Parlamentului European sau funcționarii din Secretariatul General al Consiliului cunosc extrem de bine situația din statele membre. Și știu că doar cu 1-2 miniștri care încheagă un „how do you do“ și cu un ministru delegat pentru afaceri europene căruia i-a picat în cap toată responsabilitatea nu faci mare brânză.

Așa că președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, i-a servit pe tavă premierului român tematicile de care România trebuie să se ocupe. A făcut asta pe 12 septembrie, cu ocazia discursului său din plenara Parlamentului European despre Starea Uniunii, dar și în câteva documente publicate în același timp.

Astfel, într-unul dintre documentele atașate la discurs, Comisia identifică patru mari teme de livrat înainte de Sumitul Extraordinar din Sibiu (9 mai 2019). Corelat cu scrisoarea trimisă de Juncker liderilor Parlamentului și Consiliului UE în curs, pe timpul președinției române ar trebui să fie rezolvate următoarele teme:

  1. Acordul economic UE-Japonia: ceva ce ar permanentiza dominanța Uniunii pe piețele comerciale mondiale. Sigur, ultimul contact România-Japonia a fost dezastruos, dar discuția merge în momentul de față bine și ar trebui ca totul să poată fi semnat în câteva luni. Tot ce trebuie să facă doamna Dăncilă este să nu facă, ea sau miniștrii ei, vreo gafă majoră… Oare cum zici „Doamne ajută!“ în luxemburgheză?
  2. Cadrul Financiar Multianual pentru următorii cinci ani – sau cum vor fi atribuiți banii în Uniune. El trebuie finalizat și adoptat în primăvara anului 2019, iar președinția română trebuie să spere că austriecii (care au acum președinția) rezolvă toate blocajele majore. Iar tot restul Uniunii Europene trebuie să creadă că românii nu strică nimic.
  3. Întărirea Uniunii Economice și Monetare – asta implică adoptarea unei serii de pachete legislative pe zona euro. România, deși nu are nici măcar un plan concret pentru aderare (nu cu guvernul actual, cel puțin), trebuie să poată asigura finalizarea negocierilor în curs – sau, cel puțin, să nu se bage peste cei care decid aici.
  4. O politică externă comună mai puternică, prin facilitarea unor decizii mai ușoare ale Consiliului UE pe mai multe teme de politică externă. Aici, România are un interes major să faciliteze aceste pachete, ca țară mică aflată la frontiere. Nu România va prezida Consiliul pentru Afaceri Externe, ci domnul Meleșcanu va fi cel care mediază discuția în Consiliul pentru Afaceri Generale, unde va intra o parte din acest pachet.

Ca să ne înțelegem, acestea poate că nu sunt tematicile prioritare pentru România. Dar cum nici până acum România – sau, mai degrabă, guvernul său – nu știe ce vrea, acestea sunt tematicile prioritare pentru Uniunea Europeană. Și tot ce se mai poate spera de la noi e să le rezolvăm pe acestea.

Este trist că toți în România stau să dezbată non-subiecte și gogorițe aruncate pe piață cu mitraliera de PSD sau ALDE. Este dramatic că cea mai mare preocupare a celui de-al treilea guvern PSD rămân niște false probleme ale justiției. Este dureros că Liviu Dragnea a pus trei guverne succesive incapabile să facă față așa cum trebuie președinției române a Consiliului UE.

Așa trece viitorul pe lângă noi. În acest fel, un om mic, dar cu ambiție și cu ego mare, poate distruge nu doar momentul unei țări, dar și o parte din proiectul european. Tot ce putem să facem este să nu renunțăm, împreună. Iar pe 26 mai 2019, în noiembrie 2019, în mai-iunie 2020 și în noiembrie-decembrie 2020 avem alegeri.

Țineți minte.

Editoriale

Diaspora, a treia miză de reformă electorală

Publicat

pe

Zilele acestea, se vorbește de organizarea de alegeri anticipate pentru Parlamentul României și alegerea primarilor în două tururi. Ambele sunt vitale. Ambele sunt o prioritate.

Dar pachetul de reforme electorale nu poate fi complet fără asigurarea unei reprezentări corecte a Diasporei în Parlamentul României. Iar momentul de a demara această reformă este acum. Unii ar putea spune că este deja târziu.

În 2018, Mișcarea România Împreună (viitorul PLUS) și USR, împreună cu o serie de alte organizații și asociații, au lansat și sprijinit inițiativa Oameni Noi. Un proiect profetic, el a pus pentru prima oară cum trebuie acest subiect în spațiul public.

Chiar și așa, Oameni Noi în propunererile sale a fost reținut. Pornind de la cifra actuală de 2 senatori și 4 deputați pentru Diaspora (cam cât are județul Tulcea cu cei cca. 195.000 de locuitori ai săi), el propunea 4 senatori și 8 deputați, o dublare bazată pe o estimare de 600.000 de români aflați în afară.

Acum, după 2019, o simplă dublare a numărului pare insuficientă.

În 2019, Ministerul Românilor de Pretutindeni lansa cifra de 5,6 milioane de români în Diaspora (numărătoarea PLUS ajunsese la 5,5 milioane). La europarlamentarele din 26 mai 2019, șicanați de vreme, cu puține secții, un sistem electronic insuficient, un referendum care îngreuna procedura și cozi interminabile, au reușit să voteze aproape 370.000 de români. Deja aproape dublu față de populația din Tulcea.

Iar la turul 2 al alegerilor prezidențiale, cu noi secții de votare (obținute după lungi campanii ale diasporei românești), trei zile de vot și un sistem de vot simplificat electronic, au votat aproape 950.000 de români. Aproape de 5 ori cât populația din Tulcea.

E clar că nu putem dovedi ușor că avem 5 milioane de români cu reședința în Diaspora, cel puțin nu care să fie eligibili de a vota pentru alegerile parlamentare, nu în absența lansării din timp a unui proces de înregistrare – decizie care nu poate fi făcută înainte de a decide care să fie gradul de reprezentare.

Este la fel de clar însă că românii din afară nu sunt corect reprezentați în Parlamentul României. Vorbim de până un sfert din populația țării pentru care doar o mână de parlamentari se bat. Cum să vorbim de legi corecte sau de eforturi reale pentru a aduce Diaspora acasă?

Mărirea numărului de parlamentari pentru Diaspora nu este un moft. Este una dintre măsurile vitală dacă vrem ca România să continue ca țară așa cum o știm! Altfel, vorbim de abandon total.
Așadar, câți să fie? O estimare de bun simț ar fi undeva cam la 10% din numărul total de parlamentari. Este puțin probabil însă că suntem pregătiți de implementa așa ceva, atât din cauza dificultății de a dovedi reședința dar poate și legătura de reprezentativitate dar și din cauz mobilizării încă scăzute a celor plecați, mulți refuzând să participe tocmai la politica care i-a stimulat să plece din țară.

O cifră realistă pentru început poate fi cea de 8 senatori și 16 deputați pentru Diaspora. Ar fi un prim pas, decent, de a începe lungul drum spre casă. Ar fi primul grup de reprezentați mai numeroși, capabili să inițieze proiecte de lege relevante, care să lege legături, să deschidă drumuri, să caute soluții pentru a stopa exodul.

Să ne înțelegem, nu ar fi o soluție magică. Nu există soluții magice pentru Diaspora. Dar ar fi un început.

Guvernul Orban știe toate acestea. Este momentul să lanseze procesul de reformă, poate ultimul moment posibil. Încă 4 ani de Parlament fără reprezentare va agrava și mai tare dezastrul.
Mingea este în terenul PNL.

Citește în continuare

Editoriale

Ipocriziile de fiecare zi

Publicat

pe

Ipocrizia e la cote maxime. Vă reamintesc o situație extrem de asemănătoare cu cea de astăzi, dar despre care nu ne mai aducem aminte foarte bine.

La începutul anilor ‘90, era la moda sa te întrebe lumea „ce-ai făcut in ultimii cinci ani”. Un soi de test prin care se încerca eliminarea ălora de dinainte. Pfiu, ce purism teribil începuse, cum era arătată lumea pe stradă cu degetul și tot așa. Cert e că nu am avut legea lustrației și România a sfârșit în următorii 30 de ani condusă de două partide desprinse din PCR (fostul PD, împreună cu actualul PSD) și două partide istorice (PNL și PNȚCD) pline de dubioși și mafioți, plantați cu cap pentru o tranziție liniștită. Toți ăia care au făcut politică și bani în primele două decenii sunt unii care ar fi trebuit epurați pe baza activității lor în ultimii cinci ani.

La trei decenii distanță, avem de-a face cu un nou val de purism. Nu există niciun dubiu că partidele vechi sunt depășite de situație și pline de oameni puși pe jecmănit statul. Dar cu ăștia ne-am obișnuit. Ce e mai grav e că partidele noi nu sunt imaculate, născute din spuma mării, fără greșeală, pline de specialiști, impenetrabile, ce să mai, perfecte. O greșeală a ăstora care abia au apărut e considerată de minimum zece ori mai mare decât orice porcărie a ălora vechi. Și tratată cu totală lipsă de înțelegere.

Și ca ipocrizia să nu aibă limite, ea e folosită din plin și de către o parte importantă din presă. Și, când zic asta, nu mă refer la cei din jurul trustului lui Voiculescu. Nu, oameni normali și cu scaun la cap suferă niște dezamăgiri uriașe când văd limitele noii clase politice și au în exprimarea lor ecoul spuselor lui Țiriac: „mai bine un hoț decât un prost“.

Lipsa de realism și echilibru va avea exact același efect ca acum 30 de ani. Hoții rămân hoți și ne vor face pe noi, restul, să ne credem proști.

Citește în continuare

Editoriale

Despre nevoia unei perspective românești și est-europene asupra relației UE-SUA

Publicat

pe

Dincolo de gravitatea conflictului în sine, criza din Iran pune un reflector mare pe disfuncționalitățile tot mai abrupte ale relației transatlantice.

De la alegerea lui Donald Trump, relația transatlantică s-a deteriorat permanent. Responsabilitatea pentru acest lucru aparține atât lui Trump, cât și europenilor.

Președintele american a renunțat la multilateralism prin retragerea din Acordul de la Paris, din UNESCO, din Acordul cu Iranul, a avut deseori o atitudine ușor agresivă față de UE prin mustrarea lipsită de diplomație a țărilor europene care nu cotizează suficient la NATO, prin îngroparea Tratatului TTIP și războiul comercial ulterior sau prin susținerea Brexitului și a unor mișcări eurosceptice.

Pe de altă parte, nici atitudinea europenilor nu a fost și nu este una care să fi reconstruit încrederea. Președintele Macron a profitat de fiecare moment de îndepărtare a SUA pentru a-și alimenta propria agendă de „suveranitate” a Europei, prin care Franța să redevină un lider global de prim-plan. În același timp, președintele francez a încercat să testeze viabilitatea unei apropieri de Rusia, care pentru România și alte țări din est nu poate fi acceptabilă. Germania a ales și acum economia în fața geopoliticii prin construirea conductei Nord Stream 2, care va aduce gaze din Rusia, în ciuda protestelor justificate ale americanilor. Marea Britanie a fost și este într-o situație prea tulbure ca să aibă o acțiune strategică coerentă. Instituțiile europene au fost și sunt slab echipate pentru a influența politica internațională dincolo de aspectele economice sau de politica de soft-power pe care nici Trump, nici China nu o „vorbesc”.

Pentru relația transatlantică, criza actuală din Iran are efecte similare cu cea din 2003 din Irak, dar cu tușe mai grave și cu o diferență majoră. Dacă în 2003 țări membre ale UE precum Marea Britanie sau Spania au contrabalansat opoziția Franței și Germaniei față de războiul din Irak și au apărat implicit unitatea transatlantică, acum aceste țări nu mai vor sau nu mai pot să o apere, iar blocul de state vestice devine tot mai puțin atașat de SUA lui Trump (și subliniem: ale lui Trump). Acest lucru riscă să afecteze relația transatlantică în consistența ei geostrategică.

De aceea, acum este momentul în care estul Uniunii Europene să facă un pas în față și să reamintească faptul că, indiferent de umorile dintre liderii trecători, trei lucruri sunt primordiale pentru relația UE-SUA:

  1. securitatea transatlantică e indivizibilă și fundamentală pentru Europa,
  2. integrarea militară a UE trebuie să se facă complementar cu NATO,
  3. Rusia nu a fost și nu va fi niciodată un partener pentru asigurarea securității Europei.

Acesta este momentul ca țările din est, inclusiv România, să fie cele care protejează aceste linii roșii fundamentale pentru întreaga Uniune, având curajul de a le spune clar și fără echivoc cu responsabilitatea celui care privește lucrurile drept în față. Un asemenea demers va ajuta relația transatlantică să își regăsească vigoarea.

Astfel, estul poate reintra cu adevărat în istoria Europei, iar Uniunea Europeană poate să devină deopotrivă și în egală măsură proiectul păcii după Al Doilea Război Mondial, dar și proiectul reunificării în fapt a Europei după Războiul Rece.

Autori:

Dragoș Tudorache, europarlamentar și președinte executiv PLUS

Alin Mituța, coordonator afaceri europene, PLUS


TEXT APĂRUT PE G4MEDIA.RO

Citește în continuare

Cele mai citite