Urmărește-ne
https://stiri.plus/wp-content/uploads/2018/07/Întrebăm-România-Împreună.jpg

Editoriale

Întoarcerea acasă

Publicat

pe data de

Am ajuns în România la o bucată de noapte. Am venit într-un avion plin de oameni întorşi de la muncă, cu sacoşe mari de rafie la bagajul de cală, albastre sau portocalii, cu flori mari, sub petalele cărora se înghesuia toată avuţia adunată peste an.

Pe drum, un băiat la vreo 40 de ani a început să urle, îi amorţise piciorul, poate avea o criză de sciatică, poate făcuse o hernie. Era schimonosit de durere, întreba disperat când aterizăm, nu mai suporta. Fusese la spital în ziua dinaintea plecării, i-au făcut morfină şi a semnat că pleacă pe proprie răspundere, de frică să nu piardă avionul care îl aducea acasă. A îndurat tortura unui drum care ştia sigur unde îl duce. I-am dat din medicamentele mele. Lucra în construcţii, la termopane. Oamenii din jur încercau să îl ţină de vorbă, să mai uite de chin. Câtă sticlă ai ridicat în viaţa ta? Nu mai ştiu. Cât pentru toţi ăia rămaşi acasă. Linişteşte-te, frate. Bea nişte apă. Şi eu tot în construcţii. Trei luni am dormit întins pe jos, drept, pe podea. Nu trebuie să te mişti. Stai, aşa, liniştit. Fiecare mişcare, oricât de mică, doare.

N-a ajuns acasă. L-au aşteptat cu salvarea la Otopeni. Poate că l-au operat la urgenţe, în aceeaşi noapte. Poate că acum e bine. Când am coborât din avion, n-avea în minte, printre grimasele de durere, decât un singur lucru. Să se ducă la ai lui.

Am urcat în maşină şi am pornit la drum. În ţara asta, noaptea miroase într-un anume fel. Nu există loc în lume care să ascundă atâta frumuseţe în aerul gros al întunericului nopţii sau al furtunilor şi atâţia pui de câine rătăciţi la marginea drumului, în căutare de stăpân. Am mers prin sate pustii şi printre câmpuri la marginea cărora harbuzarii îşi aşezau marfa în linişte, la 3 dimineaţa, pregătindu-se pentru o nouă zi. Cu fiecare sat lăsat în urmă, creşteau culorile zilei, umbrele cârciumilor încă deschise şi ale cailor cu greabănul plin de abur, pe care oamenii îi înhămau la căruţe, pregătindu-se să plece la muncă.

Am deşteptat toată casa la sosire. Am mestecat lacrimi cu pepene roşu, apoi ne-am culcat cu un soi de fericire amară în cerul gurii şi cu gândul la omul din avion.

Am dormit până aproape spre prânz. Ai mei nu erau. Au lăsat un bilet pe masă: plecăm la bunica să îi ducem un aragaz. Sperăm să ajungem până vă treziţi. După vreo două ceasuri, a intrat mama pe uşă, verde de oboseală, cu un buchet mare de flori de câmp în braţe. Ce-i cu voi, de unde aţi răsărit? Tata a început să râdă. Să mă fi văzut cum săream şanţurile şi culegeam flori pentru mă-ta. Ce să-i faci. Asta iubeşte ea.

Tata ştie ce iubeşte mama de patruzeci de ani. Atât au adunat împreună. În patruzeci de ani n-a întrebat-o niciodată ce iubeşte. A ştiut. De dimineaţă au plecat împreună la bunica pentru că aragazul ei a luat foc, iar ea nu s-a priceput ce să facă. Bunica e singură, la 80 de ani, are tensiune şi multe alte necazuri cu sănătatea. În fiecare duminică se duce la biserică. Se îmbracă cu hainele ei cele mai bune, pune merinde în coş, apoi urcă un deal mare, stă la toată slujba, dă de pomană şi vine acasă. A făcut asta în ultimii cel puţin 50 de ani, cu sfinţenie, iarna, pe gheaţă, vara, la 40 de grade, pe vânt sau ploaie mare, n-a contat. Uneori s-a temut doar să nu-i smulgă vântul eşarfa de pe cap şi să n-o vorbească lumea că umblă pe la biserică precum uşărnicele, descoperită.

Sunt mulţi oameni aşa, în satul ei. Tinerii au plecat, casele sunt pustii, ştii asta după cum urlă câinii care încă se mai întorc, în unele nopţi, sperând să găsească un suflet în curte, după luni şi, uneori, ani de la o plecare. Bunica are 600 de lei pensie. Medicamentele ei costă, pe lună, binişor peste suma asta. Bunica îi are pe ai mei. Restul nu ştiu pe cine mai au.

Ce să-i fac, spune tata. Ne ducem mereu la ea. Nici maică-ta nu mai poate. Când plecăm, cealaltă bunică, care stă la noi, spune că nu vrea să rămână singură în apartament. Se supără şi intră în panică. Facem mereu drumurile astea. Măcar una e cu noi, dar celeilalte îi ia foc aşa, aragazul, într-o zi, şi arde în casă. Am găsit o femeie să o ajute, vrem să o plătim, aşa cum putem. Măcar ştim că îi deschide cineva uşa în fiecare zi.

Tata are pensie 1.100 de lei. Din banii ăştia zice el că vrea să o plătească şi pe tanti M, care are grijă de bunica. Tanti M stă în celălalt capăt de sat. Singurul ei venit e un ajutor social de 100 de lei. Pentru ea, poate fi o bucurie să bată satul pe jos, dintr-un capăt în altul, cel puţin o dată pe zi, pentru câteva sute de lei în plus, pe lună, şi să îngrijească o bătrână. Aşa îşi ţine ea casa.

Ai noştri încă ne mai au pe noi. Restul nu ştiu pe cine mai au. Scriu de pe balcon şi miroase a frunze de vişin, din copacul pe care l-am pus eu, cu mâna mea, când eram mică. De nimic nu m-am despărţit mai greu decât de copacul ăsta, înainte să plec din ţară, în afară de ai mei. În iarna dinaintea plecării am făcut sărbătorile acasă, parcă ştiind ce va urma. Eram însărcinată cu David. Sarcina nu mergea bine. Am ales să plec ca să-i ofer copilului meu o şansă la viaţă. Pe vişin l-am mângâiat pe scoarţa bătrână aşa cum i-am mângâiat pe ai mei pe obraji, şi le-am promis că mă întorc într-o zi. Au trecut 10 ani.

De 10 ani, an de an, primele poveşti pe care le aud, de fiecare dată când mă întorc acasă, sunt ca cele de mai sus. Despre oameni sfâşiaţi de nevoi şi de dor, despre case pustii şi speranţe ucise din faşă. Despre minciuni electorale şi deşertăciunea găleţilor roşii, despre umilinţă şi moarte. Despre decidenţi politici care târâie după ei, cu sânge rece, o ţară care se zbate în sărăcie, o scufundă în pomeni şi neştiinţă, o îneacă în ură pentru cel de aproape.

După 10 ani de la plecarea mea, tanti M a căpătat un ajutor social de 100 de lei şi un „salariu“ de la un pensionar care în mintea ei e boier, pentru că are de 10 ori mai mult decât ea. Asta e măsura bunăstării pe care a asigurat-o, în toţi aceşti ani, clasa politică.

Eu cred că timpul acestor politicieni se termină aici. E de ajuns. Soluţia la sărăcie nu o reprezintă pomenile lor. Programele de guvernare nu sunt despre fuga de puşcărie. Programele de guvernare sunt despre oportunităţi pe piaţa muncii, educaţie, investiţii, justiţie puternică şi independentă, măsuri sociale care să respecte demnitatea oamenilor. Sunt despre respect şi responsabilitate în relaţia cu cei guvernaţi. Nu sunt despre minciuni, suferinţă, speranţe zdrobite şi case pustii.

Citiți continuarea editorialului pe Adevărul

Editoriale

Diaspora, a treia miză de reformă electorală

Publicat

pe

Zilele acestea, se vorbește de organizarea de alegeri anticipate pentru Parlamentul României și alegerea primarilor în două tururi. Ambele sunt vitale. Ambele sunt o prioritate.

Dar pachetul de reforme electorale nu poate fi complet fără asigurarea unei reprezentări corecte a Diasporei în Parlamentul României. Iar momentul de a demara această reformă este acum. Unii ar putea spune că este deja târziu.

În 2018, Mișcarea România Împreună (viitorul PLUS) și USR, împreună cu o serie de alte organizații și asociații, au lansat și sprijinit inițiativa Oameni Noi. Un proiect profetic, el a pus pentru prima oară cum trebuie acest subiect în spațiul public.

Chiar și așa, Oameni Noi în propunererile sale a fost reținut. Pornind de la cifra actuală de 2 senatori și 4 deputați pentru Diaspora (cam cât are județul Tulcea cu cei cca. 195.000 de locuitori ai săi), el propunea 4 senatori și 8 deputați, o dublare bazată pe o estimare de 600.000 de români aflați în afară.

Acum, după 2019, o simplă dublare a numărului pare insuficientă.

În 2019, Ministerul Românilor de Pretutindeni lansa cifra de 5,6 milioane de români în Diaspora (numărătoarea PLUS ajunsese la 5,5 milioane). La europarlamentarele din 26 mai 2019, șicanați de vreme, cu puține secții, un sistem electronic insuficient, un referendum care îngreuna procedura și cozi interminabile, au reușit să voteze aproape 370.000 de români. Deja aproape dublu față de populația din Tulcea.

Iar la turul 2 al alegerilor prezidențiale, cu noi secții de votare (obținute după lungi campanii ale diasporei românești), trei zile de vot și un sistem de vot simplificat electronic, au votat aproape 950.000 de români. Aproape de 5 ori cât populația din Tulcea.

E clar că nu putem dovedi ușor că avem 5 milioane de români cu reședința în Diaspora, cel puțin nu care să fie eligibili de a vota pentru alegerile parlamentare, nu în absența lansării din timp a unui proces de înregistrare – decizie care nu poate fi făcută înainte de a decide care să fie gradul de reprezentare.

Este la fel de clar însă că românii din afară nu sunt corect reprezentați în Parlamentul României. Vorbim de până un sfert din populația țării pentru care doar o mână de parlamentari se bat. Cum să vorbim de legi corecte sau de eforturi reale pentru a aduce Diaspora acasă?

Mărirea numărului de parlamentari pentru Diaspora nu este un moft. Este una dintre măsurile vitală dacă vrem ca România să continue ca țară așa cum o știm! Altfel, vorbim de abandon total.
Așadar, câți să fie? O estimare de bun simț ar fi undeva cam la 10% din numărul total de parlamentari. Este puțin probabil însă că suntem pregătiți de implementa așa ceva, atât din cauza dificultății de a dovedi reședința dar poate și legătura de reprezentativitate dar și din cauz mobilizării încă scăzute a celor plecați, mulți refuzând să participe tocmai la politica care i-a stimulat să plece din țară.

O cifră realistă pentru început poate fi cea de 8 senatori și 16 deputați pentru Diaspora. Ar fi un prim pas, decent, de a începe lungul drum spre casă. Ar fi primul grup de reprezentați mai numeroși, capabili să inițieze proiecte de lege relevante, care să lege legături, să deschidă drumuri, să caute soluții pentru a stopa exodul.

Să ne înțelegem, nu ar fi o soluție magică. Nu există soluții magice pentru Diaspora. Dar ar fi un început.

Guvernul Orban știe toate acestea. Este momentul să lanseze procesul de reformă, poate ultimul moment posibil. Încă 4 ani de Parlament fără reprezentare va agrava și mai tare dezastrul.
Mingea este în terenul PNL.

Citește în continuare

Editoriale

Ipocriziile de fiecare zi

Publicat

pe

Ipocrizia e la cote maxime. Vă reamintesc o situație extrem de asemănătoare cu cea de astăzi, dar despre care nu ne mai aducem aminte foarte bine.

La începutul anilor ‘90, era la moda sa te întrebe lumea „ce-ai făcut in ultimii cinci ani”. Un soi de test prin care se încerca eliminarea ălora de dinainte. Pfiu, ce purism teribil începuse, cum era arătată lumea pe stradă cu degetul și tot așa. Cert e că nu am avut legea lustrației și România a sfârșit în următorii 30 de ani condusă de două partide desprinse din PCR (fostul PD, împreună cu actualul PSD) și două partide istorice (PNL și PNȚCD) pline de dubioși și mafioți, plantați cu cap pentru o tranziție liniștită. Toți ăia care au făcut politică și bani în primele două decenii sunt unii care ar fi trebuit epurați pe baza activității lor în ultimii cinci ani.

La trei decenii distanță, avem de-a face cu un nou val de purism. Nu există niciun dubiu că partidele vechi sunt depășite de situație și pline de oameni puși pe jecmănit statul. Dar cu ăștia ne-am obișnuit. Ce e mai grav e că partidele noi nu sunt imaculate, născute din spuma mării, fără greșeală, pline de specialiști, impenetrabile, ce să mai, perfecte. O greșeală a ăstora care abia au apărut e considerată de minimum zece ori mai mare decât orice porcărie a ălora vechi. Și tratată cu totală lipsă de înțelegere.

Și ca ipocrizia să nu aibă limite, ea e folosită din plin și de către o parte importantă din presă. Și, când zic asta, nu mă refer la cei din jurul trustului lui Voiculescu. Nu, oameni normali și cu scaun la cap suferă niște dezamăgiri uriașe când văd limitele noii clase politice și au în exprimarea lor ecoul spuselor lui Țiriac: „mai bine un hoț decât un prost“.

Lipsa de realism și echilibru va avea exact același efect ca acum 30 de ani. Hoții rămân hoți și ne vor face pe noi, restul, să ne credem proști.

Citește în continuare

Editoriale

Despre nevoia unei perspective românești și est-europene asupra relației UE-SUA

Publicat

pe

Dincolo de gravitatea conflictului în sine, criza din Iran pune un reflector mare pe disfuncționalitățile tot mai abrupte ale relației transatlantice.

De la alegerea lui Donald Trump, relația transatlantică s-a deteriorat permanent. Responsabilitatea pentru acest lucru aparține atât lui Trump, cât și europenilor.

Președintele american a renunțat la multilateralism prin retragerea din Acordul de la Paris, din UNESCO, din Acordul cu Iranul, a avut deseori o atitudine ușor agresivă față de UE prin mustrarea lipsită de diplomație a țărilor europene care nu cotizează suficient la NATO, prin îngroparea Tratatului TTIP și războiul comercial ulterior sau prin susținerea Brexitului și a unor mișcări eurosceptice.

Pe de altă parte, nici atitudinea europenilor nu a fost și nu este una care să fi reconstruit încrederea. Președintele Macron a profitat de fiecare moment de îndepărtare a SUA pentru a-și alimenta propria agendă de „suveranitate” a Europei, prin care Franța să redevină un lider global de prim-plan. În același timp, președintele francez a încercat să testeze viabilitatea unei apropieri de Rusia, care pentru România și alte țări din est nu poate fi acceptabilă. Germania a ales și acum economia în fața geopoliticii prin construirea conductei Nord Stream 2, care va aduce gaze din Rusia, în ciuda protestelor justificate ale americanilor. Marea Britanie a fost și este într-o situație prea tulbure ca să aibă o acțiune strategică coerentă. Instituțiile europene au fost și sunt slab echipate pentru a influența politica internațională dincolo de aspectele economice sau de politica de soft-power pe care nici Trump, nici China nu o „vorbesc”.

Pentru relația transatlantică, criza actuală din Iran are efecte similare cu cea din 2003 din Irak, dar cu tușe mai grave și cu o diferență majoră. Dacă în 2003 țări membre ale UE precum Marea Britanie sau Spania au contrabalansat opoziția Franței și Germaniei față de războiul din Irak și au apărat implicit unitatea transatlantică, acum aceste țări nu mai vor sau nu mai pot să o apere, iar blocul de state vestice devine tot mai puțin atașat de SUA lui Trump (și subliniem: ale lui Trump). Acest lucru riscă să afecteze relația transatlantică în consistența ei geostrategică.

De aceea, acum este momentul în care estul Uniunii Europene să facă un pas în față și să reamintească faptul că, indiferent de umorile dintre liderii trecători, trei lucruri sunt primordiale pentru relația UE-SUA:

  1. securitatea transatlantică e indivizibilă și fundamentală pentru Europa,
  2. integrarea militară a UE trebuie să se facă complementar cu NATO,
  3. Rusia nu a fost și nu va fi niciodată un partener pentru asigurarea securității Europei.

Acesta este momentul ca țările din est, inclusiv România, să fie cele care protejează aceste linii roșii fundamentale pentru întreaga Uniune, având curajul de a le spune clar și fără echivoc cu responsabilitatea celui care privește lucrurile drept în față. Un asemenea demers va ajuta relația transatlantică să își regăsească vigoarea.

Astfel, estul poate reintra cu adevărat în istoria Europei, iar Uniunea Europeană poate să devină deopotrivă și în egală măsură proiectul păcii după Al Doilea Război Mondial, dar și proiectul reunificării în fapt a Europei după Războiul Rece.

Autori:

Dragoș Tudorache, europarlamentar și președinte executiv PLUS

Alin Mituța, coordonator afaceri europene, PLUS


TEXT APĂRUT PE G4MEDIA.RO

Citește în continuare

Cele mai citite