Urmărește-ne
https://stiri.plus/wp-content/uploads/2018/07/Întrebăm-România-Împreună.jpg

Editoriale

Focar de COVID-19 la un șantier în București – ce e de făcut?

Publicat

pe data de

La un șantier din București s-a descoperit un focar de COVID-19, unde din peste 108 muncitori care locuiau în barăci 32 au fost confirmați pozitiv și toți au rămas păziți de poliție și jandarmi peste noapte. Ancheta epidemiologică și a inspecției muncii este încă în curs, dar la 48 de ore nu avem claritate asupra numărului exact de muncitori, autoritățile nu dau de angajator, deși au fost aproape toate la fața locului, și nu se șoptește o vorbă despre celelalte șantiere.

Timp de patru ani am fost în conducerea unei organizații care se ocupă cu facilitarea accesului la muncă pentru tineri români oriunde pe glob și pentru cetățeni străini în România și în 2016 am fost secretar de stat în Ministerul Muncii. Erau și atunci și sunt și acum provocări legate de protecția muncitorilor străini, de exemplu practica de a lucra în schimburi și a folosi aceleași spații de dormit și același pat de persoane diferite în funcție de schimbul de zi sau de noapte, dar criza COVID a accelerat nevoia de reformă în sprijinul dat angajatorilor, dar și în protecția necesară angajaților, așa cum vedem și cu muncitorii români în diaspora și cu cei străini la noi.

Câteva lucruri care se pot face diferit, pentru că vom avea multe luni de coabitare cu pandemia în cel mai mare oraș al țării și este necesar să învățăm din fiecare caz:

1. În locurile unde aglomerarea nu poate fi evitată, așa cum sunt barăcile din șantier, poate fi crescut preventiv numărul de vizite de la medicina muncii și supravegherea permanentă a stării de sănătate a lucrătorilor. În această perioadă, rolul medicului de medicina muncii și al medicului de familie, care trebuie să colaboreze permanent, este definitoriu pentru combaterea îmbolnăvirilor cu COVID-19. Nu sunt multe astfel de șantiere și avem resursele să facem asta. Responsabilitatea legală e a angajatorului, dar cea față de bucureșteni e a autorităților și identificarea locurilor cu risc ridicat de infectare și transmitere și urmărirea lor din vreme poate fi făcută, mai ales că toate au autorizații publice ale lucrărilor, așa că evidența lor există chiar în primării.

2. Punerea la dispoziția angajatorilor a unor bune practici detaliate, nu doar a unei liste de obligații. Sunt provocări pe care le avem în comun în mai toate țările lumii, cu sute de minți și resurse alocate pentru a le micșora. Instruirea frecventă și revizuirea normelor de comportament nu cer multe resurse. De exemplu, instruirea șefilor locurilor de muncă pentru a supraveghea starea de sănătate a lucrătorilor în strânsă legătură cu medicul și instruirea acestora să comunice cu ei de la primele semne de boală.

3. În zona de tranzit și deplasări zilnice ale muncitorilor, acum, să fie puse afișe de avertizare pentru vecini să poată fi atenți la simptome. Anume la micile magazine de colț unde vecinii declară că nu se intră mereu cu mască ar fi necesare afișe de avertizare.

4. Dacă de fiecare dată când mergem la o terasă e necesar să ne lăsăm numărul de mobil și datele personale ca să putem fi sunați în cazul unei anchete epidemiologice, cum e posibil ca în 48 de ore de la alertă nici primăria și nici Ministerul Muncii să nu poată contacta angajatorul? Aceste obligații de a da datele și a putea fi contactat în cazul unui focar nu au de ce să fie mai dure pentru un cetățean la terasă decât pentru un angajator cu sute de angajați.

5. Acolo unde muncitorii nu au o separare reală între viața privată și muncă, așa cum e cazul locuirii în barăci, unde nu ține de fiecare să păstreze regulile de igienă și distanțare, ci de infrastructura pusă la dispoziție, regulile trebuie extinse dincolo de programul de lucru. De exemplu, dacă ai patru muncitori într-o cameră, aceea devine o „celulă” de lucru și rămân împreună în schimburi și activități micșorând interacțiunea cu ceilalți. Asta implică și alocarea pe dormitoare în funcție de fluxul de activități și locul de pe șantier. Stabilirea unor norme mult mai clare față de cazarea oferită de angajator, în limitele costurilor de proiect. Avem norme cât se poate de clare pentru camerele de odihnă din timpul zilei, de exemplu trebuie să existe scaune cu spătar în ele, dar nu și pentru cazare. În ceea ce privește spațiul de muncă, legea măcar stabilește câteva linii generale privind necesitatea ca locul de muncă să aibă o suprafaţă, o înălţime şi un volum de aer suficiente, care să permită lucrătorilor să îşi îndeplinească sarcinile de muncă fără riscuri pentru securitatea, sănătatea sau confortul acestora. În Marea Britanie, de exemplu, asta înseamnă 11 metri cubi.

6. Grija față de cei afectați pe toată durata de care au nevoie și acompanierea lor pentru a li se respecta drepturile (concediu medical etc). Acum înțeleg că asistența socială asigură hrană și apă și e normal să o facă pentru că nu se găsește angajatorul, dar factura pentru toate aceste lucruri ar trebui suportată public doar dacă angajatorul a respectat prevederile de protecție, pentru că e drept că acum angajatorii au o responsabilitate uriașă cu ceva care uneori pur și simplu nu poate fi evitat, și oricum foarte puțin suport. Dacă însă angajatorul nu a asigurat materialele și instruirea necesare, atunci acești bani trebuie rambursați de el către fondul public și folosiți mai departe pentru alții care au nevoie. Mecanismul acesta nu are încă un flux complet, legal și procedural stabilit.

Chiar dacă munca de la distanță devine o practică din ce în ce mai comună, asta nu micșorează nevoia ca pentru angajatori și pentru angajați normarea să fie mai clară și să se asigure sprijinul necesar pentru protecția lucrătorilor, iar primăriile și autoritățile din subordinea lor prin legătura pe care o pot susține cu comunitatea și comunicarea rapidă geolocalizată joacă un rol esențial. Sper ca cei 32 de oaspeți indieni ai Bucureștiului să se recupereze grabnic, iar noi să învățăm din asta cum să micșorăm riscurile.

* Editorial de Oana Țoiu, membru al Biroului Național PLUS și fost secretar de stat în Ministerul Muncii, apărut pe digi24.ro

 

PLUS nu este partid parlamentar,
deci nu beneficiază de subvenții

Editoriale

De ce va mai fi greu o vreme

Publicat

pe

Puteți verifica robinetele din cinci în cinci minute. Nu va curge apă caldă, după cum nu va curge nici miere sau lapte. Nimic nu se poate repara peste noapte. Dacă ar fi fost așa de simplu, ar fi făcut-o oricine, inclusiv Firea.

Marele merit al rezultatelor de ieri e demonstrația că se poate. Nu pot să ascund satisfacția de a o vedea plecată pe Firea, dar plecarea ei rămâne secundară. Marele câștig e dat de faptul că societatea are resurse umane pentru a înlocui mascarada de clasă politică din ultimele trei decenii plus, lucru cu adevărat valoros, experimentarea evadării. De ani buni, părea că suntem condamnați să alegem între aceiași oameni. De altfel, nu doar o senzație, ci purul adevăr. Primarul trecea de la PSD la PNL sau invers. Cum apărea cineva nou, cum era terfelit. Astăzi, însă, lucrurile stau complet diferit. În multe locuri și la scoruri remarcabile, conservaționiștii de la PNL și PSD au pierit rușinos. Se pot bucura de scorul național, dar acum au cu adevărat o problemă.

De cealaltă parte, ideea că s-au rezolvat toate trebuie contrazisă permanent. Abia a început. E o chestiune de privilegii. Nu se vor ridica recunoscând că sunt corupți și incompetenți. Vor sta ascunși o vreme, după care cu resursele financiare considerabile vor reveni la zgomotul de ieri. Așa cum Mircea Badea s-a transformat în Dana Budeanu, așa se vor metamorfoza și băieții care au pierdut votul ieri. Nu pleacă lupul de la stână, pentru că așa funcționează natura umană. Mai ales că știu clar cât de greu e de reparat ce au stricat.

Firea știa că nu avea cum să repare apa caldă. Știa de ani buni. Dar ca să fie apa caldă astăzi ar fi însemnat să angajezi specialiști în loc de oameni de casă. Ar fi trebuit să investească pe bune în loc să își hrănească pruncii din firmele înființate ilegal. Să se chinuie, să muncească, să riște. Or, astea nu sunt pentru ei. Economic le e mai bine să nu facă. Și după aia să îi blameze pe cei care muncesc.

De asta o să fie greu încă o vreme. Dar ce trebuite să știți e că, dacă va fi bine, abia atunci o s le fie lor rău.

Citește în continuare

Editoriale

Digitalizarea administrației: primul pas pentru a conta în „Deceniul digital al Europei”

Publicat

pe

Astăzi am preluat mandatul de președinte al uneia dintre cele mai importante comisii speciale ale Parlamentului European, comisia pentru Inteligența Artificială în Era Digitală (AIDA). Mi-am petrecut ultimele luni între România și Bruxelles, între campania de acasă și munca din Parlamentul European și, inevitabil, m-am oprit nu o dată cu gandul la implicațiile acestei noi responsabilități pe care mi-am asumat-o, la potențialul neexploatat al României în domeniul digital și la conversația europeană din care facem parte doar marginal, în anticamera marilor discuții despre viitorul continentului și al lumii.

Pe vremea asta în 2016, lansam la Palatul Victoria, împreună cu premierul Dacian Cioloș, cu președintele Iohannis și liderii din industria digitală, „Manifestul pentru România Digitală” – un set de principii și angajamente prin care statul român urma să ghideze România în era digitală cu beneficiul cetățenilor în minte. Au trecut patru ani și suntem în exact aceeași poziție ca atunci: o țară cu potențial neîmplinit, cu programatori bine pregătiți care lucrează pentru companii străine sau emigrează, cu o administrație publică coruptă, ineficientă, osificată și care pare de multe ori că lucrează împotriva cetățeanului, nu în serviciul său. Atât că au mai trecut patru ani și potențialul pe care îl avea România încă de atunci a rămas neexploatat – un potențial care e deja un motto din ce în ce mai prăfuit, îngropat în continuare în spatele unui ghișeu și avizat în continuare de o copie xerox semnată în dreapta jos cu pix albastru, „conform cu originalul”. În acest timp, alte țări din Uniune au făcut pași mari înainte în dezvoltarea digitală și Comisia Europeană și-a asumat digitalizarea ca una din cele două mari priorități strategice ale Uniunii, inclusiv ca răspuns la criza provocată de COVID-19.

În primul său discurs major de după preluarea mandatului, Starea Uniunii de săptămâna trecută, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, declara că acesta trebuie să fie deceniul digital al Europei și că, dacă acum nu vom prelua conducerea în domeniul digital, vom fi obligați să îi urmăm pe alții. Președinta Comisiei se referea la competiția globală, în care SUA și China au un avantaj și în care noi, europenii, nu ne putem permite să rămânem în urmă și să ajungem dependenți de decizii luate în altă parte. Din perspectiva României, însă, această conversație este în continuare la ani-lumină. Și asta nu datorită industriei noastre IT, care continuă să fie un pilon de creștere economică pentru România în ciuda lipsei de viziune a statului, ci datorită oricărui progres în digitalizarea administrației publice. De ce suntem tot aici?

Răspunsul este neechivoc prins în două cuvinte: hoție și incompetență.

Pentru cetățeanul de rând, digitalizarea administrației înseamnă mai puțin timp pierdut în interacțiunea cu statul, mai puțini nervi cauzați de birocrație, servicii publice mai eficiente și mai ieftine și, în general, o viață mai ușoară, de la obținerea unui simplu buletin de identitate până la deschiderea unei afaceri sau la plata impozitelor.

Însă, pentru corupție și furtul din banul public, digitalizarea administrației are multe implicații care nu sunt atât de evidente. Corupția în România nu este doar o valiză de bani trecută discret din mâinile unui interlop în mâinile unui vechi „politician”. Banii din acea valiză provin de undeva – de obicei, din furtul sistematic al banului public prin realizarea de contracte cu statul în condiții păguboase pentru stat, prin lucrări publice cu execuție execrabilă sau uneori doar pe hârtie, prin achiziții umflate sau inutile, prin proiecte europene realizate în bătaie de joc. În spatele acestor contracte este o întreagă mașinărie alcătuită din cumetrii politice, legături cu lumea interlopă și cu falsi „afaceriști”, firme-fantomă, sinecuri politice în aparatul administrativ, favoruri, datorii, obligații, loialități. Și această mașinărie funcționează din ce în ce mai performant și „legal”, deoarece sistemul este închis, netransparent, greu de verificat, greoi, complex și greu de contestat. În spatele unor caiete de sarcini de sute de pagini semnate, ștampilate, parafate și dosite în arhivele unui minister, se află o achiziție de echipamente de milioane de euro care nu vor fi folosite niciodată, un drum sau o autostradă care au fost reparate doar pe hârtie, sute de mii de beculețe sau borduri achiziționate la prețuri exorbitante. Justiția, atunci când este sesizată, trebuie să treacă prin tone și mormane de hârtii, să înțeleagă ce conțin, să sesizeze exact cum s-a realizat furtul și să urmeze tot hățișul birocratic ca să descopere unde a fost încălcată legea – o lege și ea stufoasă, găunoasă și pe care abonați la banii statului o cunosc la perfecție.

Digitalizarea administrației înseamnă eficiență și transparență. Înseamnă arhivare electronică a documentelor care, odată digitalizate, pot fi căutate și accesate oricând și de oriunde. Înseamnă acces la date și informații, nu doar pentru justiție, ci și prin date deschise, pentru societatea civilă care poate depista și sesiza furturi din banii publici. Digitalizarea administrației înseamnă de asemenea simplificarea procedurilor și eficiență – ceea ce scurtează drumul de la o nevoie a statului la o achizitie și lasă mult mai puțin loc pentru oamenii numiți politic să intervină în proces, făcând totodată tot procesul mult mai ușor de verificat. Digitalizarea administrației înseamnă eficiență în achiziții și modalități de a stabili standarde de cost, de a evalua oferte și de a semnala aproape automat furturi acolo unde ele au loc. Digitalizarea administrației înseamnă de asemenea și responsabilizarea factorului politic în fața cetățenilor: odată ce fiecare achiziție și decizie este ușor accesibilă și inteligibilă cetățeanului, politicianul poate fi sancționat aproape instantaneu de către presă, de către societatea civilă și mai ales de către cetățenii care l-au votat sau au votat-o.

Politicienii corupți nu țin neapărat sa plimbe cetățenii de la un ghișeu la altul după ștampile și copii xerox. Le e indiferent. Țin însă mult la sistemul netransparent, complicat, întortocheat și „flexibil” pe care ei îl cunosc foarte bine, în care au „oamenii lor” și „afacerile” lor și cu ajutorul căruia își cumpără vilele și mașinile de lux. Odată digitalizat, acest sistem ar începe să lucreze împotriva lor, scoțând la iveală din ce în ce mai des orice încercare de jaf din banii publici. Și asta nu le e indiferent.

Al doilea obstacol în calea digitalizarii administrației, dincolo de hoție, este incompetența. Vechea clasă politică este plină până la refuz de personaje dubioase, cu diplome false, plagiate sau obținute de la instituții cu reputație dubioasă și fără integritate academică – personaje care mimează continuu competențe pe care nu le au, dar de care ar avea nevoie, în mod practic, pentru a performa în funcțiile pe care le ocupă. Digitalizarea și transformarea digitală sunt procese complexe, transformative, cu implicații în toate ramurile societății de la locuri de muncă, educație, sănătate și siguranță socială până la transformarea serviciilor publice, a economiei și a relațiilor între state. Este nevoie de oameni competenți pentru a înțelege aceste procese. Atâta vreme cât direcția României este dată de oameni fără calificări, fără experiență, fără viziune, interesați doar de propria bunăstare, digitalizarea va rămâne la nivelul de „potențial” neîmplinit și, mai rău, un pretext pentru noi și noi achiziții publice inutile.

Ce legătură au toate acestea cu inteligența artificială? Dețin de azi o poziție de influență în domeniul digital la nivel european și sunt desigur preocupat să aduc acasă cât mai multe beneficii din această poziție. Și asta nu doar pentru că sunt român, ci și pentru că sunt convins că România are în continuare un potențial uriaș atât în intern, cât și ca membru al Uniunii Europene. Mandatul AIDA este un mandat strategic, prin care Parlamentul European recunoaște importanța noilor tehnologii și impactul lor viitor asupra economiei și societății – în educație, sănătate, crearea de locuri de muncă, finanțe, transport, turism, mediu, apărare, industrie, energie și guvernare electronică – și prin care va propune Comisiei Europene un plan de implementare și o viziune pe termen mediu și lung. Acest plan de implementare va presupune investiții; va presupune dezvoltarea și susținerea unei industrii de inteligență artificială în Europa și a industriilor conexe; va presupune bani europeni, noi locuri de muncă și noi oportunități pentru statele membre care pot și vor să contribuie la realizarea viziunii europene. Urmează, așa cum prevedea Ursula von der Leyen, deceniul digital al Europei, în care România își poate încă valorifica potențialul. De ce este nevoie pentru a avea un centru de excelență în inteligență artificială în România? De ce avem nevoie pentru a fi gazda următoarei agenții europene pentru inteligență artificială? Ce condiții trebuie să bifăm pentru a putea da următorul unicorn european în inteligență artificială? Răspunsul – la aceste întrebări și multe altele, reprezentând tot atâtea potențiale oportunități de a ne afirma la nivel european care vor veni în directia noastra în următorul deceniu – începe cu o administratie eficientă, digitalizată, condusă competent și în care furtul și corupția sunt împiedicate structural de transparență și responsabilitate.

* Editorial de europarlamentarul Dragoș Tudorache, președinte executiv PLUS, pentru digi24.ro

 

PLUS nu este partid parlamentar,
deci nu beneficiază de subvenții

Citește în continuare

Editoriale

Mai susține Guvernul lupta anticorupție?

Publicat

pe

Desemnarea la finalul anului trecut a Laurei Codruța Kövesi șef al Parchetului European poate rămâne în istoria recentă a României drept un model al colaborării forțelor politice de diferite culori, de la leadership-ul român al grupului european Renew Europe și până la președintele României (cu excepția, desigur, a Guvernului român de la acel moment, care își asumase drept parte a identității sale blocarea luptei anticorupție).

Constanța în susținerea activității Parchetului European s-a dovedit, însă, o problemă majoră. Instituția condusă de către Laura Codruța Kövesi este în plină construcție, de la crearea unui cadru normativ și până la identificarea profesioniștilor care să asigure îndeplinirea misiunii sale – urmărirea cazurilor de fraudă cu fonduri europene și obținerea sancționării acestora. Cu toate acestea, ministrul Justiției din România a anunțat cu câteva zile în urmă că România va trimite Parchetului European doar jumătate din resursa umană solicitată. Argumentul: crede că îi va fi îndeajuns. Mai mult, imediat după ce în opinia publică izbucnește indignarea, guvernanții stabilesc drept linie comună de apărare faptul că au trimis la fel de mulți procurori ca alte state mult mai mari, așa cum este cazul Germaniei, iar Parchetul European ar trebui să fie mulțumit că România se află pe locul 5 ca număr de procurori trimiși, deși dimensiunea populației, teritoriului sau PIB-ului pe cap de locuitor o plasează mult mai jos.

Din păcate, un astfel de răspuns din partea României dovedește o necunoaștere flagrantă a modului de funcționare a Parchetului European, deși discuțiile cu privire la înființarea acestei instituții au început încă din perioada mandatului anterior al ministrului Justiției, acum aproape zece ani. Faptul că România se află pe locul 5 ca număr al procurorilor puși la dispoziția noii structuri nu este, sub nicio formă o scuză. Dimpotrivă. Procurorii ce vor lucra cu Parchetul European trebuie să fie desemnați de către fiecare stat în funcție de numărul de cazuri de fraudă cu fonduri europene din respectiva țară. Or, un recent raport al Oficiului European pentru Lupta Antifraudă plasa România pe primul loc din întreaga Uniune ca număr al investigațiilor realizate. Iar Laura Codruța Kövesi cunoaște foarte bine acest lucru – doar sub conducerea sa, DNA a trimis în judecată peste 900 de inculpați pentru săvârșirea unor infracțiuni cu fonduri europene. 

Atât timp cât România este pe primul loc din punct de vedere al numărului de cazuri de fraudă cu fonduri europene, tot pe primul loc ar trebui să fie și din punct de vedere al procurorilor alocați pentru urmărirea penală a acestor cazuri în cadrul Parchetului European. A invoca, așa cum face ministrul Justiției, faptul că România trimite un număr de procurori egal cu Germania, un stat cu un număr mult mai mic de cazuri de fraudă cu fonduri europene, dovedește fie rea-credință, fie necunoaștere. Dacă într-o epidemie (în fond, și corupția este o epidemie) am folosi același raționament pentru a distribui medicamente, ar însemna ca resursele să fie distribuite în funcție de kilometrii pătrați ai fiecărui județ, iar nu în funcție de numărul de bolnavi. 

Încercând să se apere, ministrul aruncă vina în curtea DNA, care nu ar putea să trimită mai mulți procurori pentru că ar rămâne fără personal. În fapt, un astfel de răspuns doar naște o altă întrebare: de ce activitatea DNA a devenit aproape invizibilă în ultimul timp? Este vorba despre o problemă de personal (greu de crezut, procurorii nu pleacă și ei odată cu plecarea fostei conduceri a parchetului)? Sau este vorba despre o problemă de susținere reală pentru lupta anticorupție din partea Guvernului? Lipsa măcar a unor încercări ale Guvernului PNL de a elimina modificările aduse de PSD-ALDE legilor justiției și codului penal indică în mod clar răspunsul.

Ministerul Justiției a dat un semnal grav în aceste zile târguindu-se în ceea ce privește desemnarea procurorilor pentru Parchetul European. România a fost pentru un timp un simbol la nivel european pentru lupta anticorupție și trebuie să își păstreze acest statut inclusiv prin susținerea luptei europene împotriva corupției și fraudei. Dacă își dorește să păstreze direcția prin care Președintele a câștigat alegerile în 2014 și 2019, Guvernul trebuie să revină rapid asupra poziției sale și să pună la dispoziția Parchetului European toate resursele solicitate.

* Editorial publicat pe www.digi24.ro

 

PLUS nu este partid parlamentar,
deci nu beneficiază de subvenții

Citește în continuare
Noutăți Generaleacum O zi

USR PLUS: Revoluția bunei guvernări începe cu aceste alegeri

Editorialeacum O zi

De ce va mai fi greu o vreme

Noutăți Generaleacum 3 zile

USR PLUS cere CNA și Primăriei Generale să stopeze difuzarea în spațiul public a spoturilor de promovare electorală ilegală ale Gabrielei Firea

Noutăți Generaleacum 4 zile

„Aleg Noul București”, evenimentul USR PLUS de încheiere a campaniei electorale

Noutăți Generaleacum 4 zile

BEM dă câștig de cauză USR PLUS: Firea și-a făcut publicitate mascată pe banii Primăriei București în plină campanie! Vlad Voiculescu: O dovadă în plus pentru cei nehotărâți că trebuie să iasă în număr cât mai mare la vot 

Noutăți Generaleacum 5 zile

Dacian Cioloș și Dan Barna prezintă cele trei angajamente pentru primele 100 de zile de mandat ale aleșilor locali USR PLUS

Revista Preseiacum 5 zile

Vlad Voiculescu și Nicușor Dan, la Adevărul Live: Ideea că Gabriela Firea ar putea să continue după acest mandat mi se pare o jignire pentru noi toți/ Miza acestor alegeri este uriașă

Noutăți Generaleacum 6 zile

Alianța USR PLUS are cei mai buni candidați și cel mai bun program de guvernare locală. La aceste alegeri, PNL Iași a trădat așteptările oamenilor cinstiți 

Știri Localeacum 6 zile

Alianța USR PLUS și PNL își prezintă candidații la Primăria și Consiliul Județean Galați

Editorialeacum 7 zile

Digitalizarea administrației: primul pas pentru a conta în „Deceniul digital al Europei”

Cele mai citite