Urmărește-ne
https://stiri.plus/wp-content/uploads/2018/07/Întrebăm-România-Împreună.jpg

Editoriale

Factorul politic în educația din România

Publicat

pe data de

De ce există două lumi ale educației în România, o entitate rurală și una urbană?
Prin analogie, poate din același motiv pentru care unii cred că e firesc să existe asfalt și trotuare în oraș, dar nu și la sat, pentru că unii cred că în oraș este comun să fie spectacole, dar nu și la sat sau că în oraș e firesc să existe apă curentă și canalizare, dar nu și la sat. Aceste ,,două lumi” nu pot coexista într-o țară care se vrea a fi civilizată. Mediul rural și mediul urban se diferențiază prin densitatea locuirii și nu ar trebui să se diferențieze prin standardul de viață. Acest lucru este valabil și pentru școli.

De ce profesorii au devenit stresați de lipsa posibilităților materiale și de numărul pregătirilor pe care le-ar putea avea pentru a-și completa necesarul decât de dragostea lor pentru a educa copiii?
Magistrații și medicii au primit de curând și recunoașterea din partea statului prin faptul că, odată cu mărirea consistentă a salariilor, s-a acceptat ideea că activitatea lor este vitală pentru funcționarea societății, în general. În acest context, este timpul să acceptăm faptul că activitatea profesorilor este la fel de vitală pentru societatea noastră, chiar dacă rezultatele se văd mai târziu, comparativ cu alte domenii de activitate. O investiție pe termen lung, cum este educația, nu este nici într-un caz o investiție incorect plasată.

De ce se practică o concurență acerbă între școli, cu privire la recrutarea celor mai buni elevi, dar nu se discută despre sprijinul reciproc în a acționa cu cele mai bune strategii ale educației?
La momentul actual, România este încă țara unde școala nu creează elevi educați 100% pentru a fi cetățeni activi, ci locul unde se converge la produse dezumanizatoare ale birocrației excesive. Educabilii au devenit din ce în ce mai conștienți de puterea pe care o pot avea, dacă se folosesc de metode colaterale sistemului de învățare, metode pe care le observă la adulți, în mass-media, în structurile funcționale din orizontul local.

De ce nenumăratele așa-zise reforme din ultimii 30 de ani nu au adus rezultate vizibile în educație?
Deși activăm într-un mediu democratic, noi, profesorii, nu ne exprimăm cu privire la ceea ce este necesar și util în procesul educației, dar suntem în stare să facilităm orice demers supraîncărcat de documente. Ca profesori, am avut de ales ani în șir între a rămâne martori fără voce la diferite măsuri legislative ce nu provin din experiența didactică și a combate acțiunile impuse pe diferite nivele în procesul educației, dar încă nu am propus o alternativă a actualului sistem și nu am început un proces de revigorare pentru a accede la o nouă platformă.

De ce este nevoie de urmărirea în detaliu a activității didactice de către factorul politic și nu într-un mod strategic?
Dacă o politică educațională este bine gândită la centru, aceasta nu ar simți nevoia de interferență în detaliile actului educativ (numirea de directori și inspectori, ,,sugestiile” de tot felul, tăierile de panglici și altele). Scopul participanților în procesul educației este să faciliteze accesul la factorul politic care să acorde un sprijin în dezvoltarea învățământului, să acționeze în baza unei viziuni clare față de ceea ce trebuie reparat sau reconstruit, să manifeste un interes pentru transparența mediului educațional.

De ce politica a fost determinată să înțeleagă că Justiția trebuie lăsată să lucreze independent pentru a aduce rezultate scontate, dar politica nu și-a pus în 30 de ani și problema că Educația trebuie lăsată să se dezvolte prin profesori și elevi, prin cei ce participă direct în acest proces și nu prin intervenții de tip remote control?
În instituțiile de învățământ, s-a acceptat cerința de achiziționare a camerelor video pentru supraveghere la examenele naționale (inducând tacit ideea că atât elevii, cât și profesorii sunt potențiali practicanți de fraudă), deși sumele necesare unei astfel de investiții puteau fi folosite în scopuri mult mai practice pentru viața elevilor într-o școală; directorii instituțiilor participă semestrial la ședințe de instruire de câte patru ore, organizate în săli somptuoase, la care reușesc să participe inclusiv directorii din mediul rural care parcurg zeci de km pentru a fi prezenți, ședințe conduse de inspectori care laudă activitățile școlilor de top din județ și unde sunt invitate personalități politice care transmit subliminal mesaje prin care arată faptul că ar putea interveni acolo unde nu este suficentă „obediență”.

Politica joacă un rol vital în viața instituțiilor preuniversitare, universitare și academice, iar specialiștii care activează în domeniul politic și dețin un background sănătos în domeniul educației ar trebui să aibă oportunitatea de a consilia decizia politică într-o manieră transparentă.

Echipa PLUS CNPP Educație

Citește în continuare
Adaugă un comentariu

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Editoriale

Diaspora, a treia miză de reformă electorală

Publicat

pe

Zilele acestea, se vorbește de organizarea de alegeri anticipate pentru Parlamentul României și alegerea primarilor în două tururi. Ambele sunt vitale. Ambele sunt o prioritate.

Dar pachetul de reforme electorale nu poate fi complet fără asigurarea unei reprezentări corecte a Diasporei în Parlamentul României. Iar momentul de a demara această reformă este acum. Unii ar putea spune că este deja târziu.

În 2018, Mișcarea România Împreună (viitorul PLUS) și USR, împreună cu o serie de alte organizații și asociații, au lansat și sprijinit inițiativa Oameni Noi. Un proiect profetic, el a pus pentru prima oară cum trebuie acest subiect în spațiul public.

Chiar și așa, Oameni Noi în propunererile sale a fost reținut. Pornind de la cifra actuală de 2 senatori și 4 deputați pentru Diaspora (cam cât are județul Tulcea cu cei cca. 195.000 de locuitori ai săi), el propunea 4 senatori și 8 deputați, o dublare bazată pe o estimare de 600.000 de români aflați în afară.

Acum, după 2019, o simplă dublare a numărului pare insuficientă.

În 2019, Ministerul Românilor de Pretutindeni lansa cifra de 5,6 milioane de români în Diaspora (numărătoarea PLUS ajunsese la 5,5 milioane). La europarlamentarele din 26 mai 2019, șicanați de vreme, cu puține secții, un sistem electronic insuficient, un referendum care îngreuna procedura și cozi interminabile, au reușit să voteze aproape 370.000 de români. Deja aproape dublu față de populația din Tulcea.

Iar la turul 2 al alegerilor prezidențiale, cu noi secții de votare (obținute după lungi campanii ale diasporei românești), trei zile de vot și un sistem de vot simplificat electronic, au votat aproape 950.000 de români. Aproape de 5 ori cât populația din Tulcea.

E clar că nu putem dovedi ușor că avem 5 milioane de români cu reședința în Diaspora, cel puțin nu care să fie eligibili de a vota pentru alegerile parlamentare, nu în absența lansării din timp a unui proces de înregistrare – decizie care nu poate fi făcută înainte de a decide care să fie gradul de reprezentare.

Este la fel de clar însă că românii din afară nu sunt corect reprezentați în Parlamentul României. Vorbim de până un sfert din populația țării pentru care doar o mână de parlamentari se bat. Cum să vorbim de legi corecte sau de eforturi reale pentru a aduce Diaspora acasă?

Mărirea numărului de parlamentari pentru Diaspora nu este un moft. Este una dintre măsurile vitală dacă vrem ca România să continue ca țară așa cum o știm! Altfel, vorbim de abandon total.
Așadar, câți să fie? O estimare de bun simț ar fi undeva cam la 10% din numărul total de parlamentari. Este puțin probabil însă că suntem pregătiți de implementa așa ceva, atât din cauza dificultății de a dovedi reședința dar poate și legătura de reprezentativitate dar și din cauz mobilizării încă scăzute a celor plecați, mulți refuzând să participe tocmai la politica care i-a stimulat să plece din țară.

O cifră realistă pentru început poate fi cea de 8 senatori și 16 deputați pentru Diaspora. Ar fi un prim pas, decent, de a începe lungul drum spre casă. Ar fi primul grup de reprezentați mai numeroși, capabili să inițieze proiecte de lege relevante, care să lege legături, să deschidă drumuri, să caute soluții pentru a stopa exodul.

Să ne înțelegem, nu ar fi o soluție magică. Nu există soluții magice pentru Diaspora. Dar ar fi un început.

Guvernul Orban știe toate acestea. Este momentul să lanseze procesul de reformă, poate ultimul moment posibil. Încă 4 ani de Parlament fără reprezentare va agrava și mai tare dezastrul.
Mingea este în terenul PNL.

Citește în continuare

Editoriale

Ipocriziile de fiecare zi

Publicat

pe

Ipocrizia e la cote maxime. Vă reamintesc o situație extrem de asemănătoare cu cea de astăzi, dar despre care nu ne mai aducem aminte foarte bine.

La începutul anilor ‘90, era la moda sa te întrebe lumea „ce-ai făcut in ultimii cinci ani”. Un soi de test prin care se încerca eliminarea ălora de dinainte. Pfiu, ce purism teribil începuse, cum era arătată lumea pe stradă cu degetul și tot așa. Cert e că nu am avut legea lustrației și România a sfârșit în următorii 30 de ani condusă de două partide desprinse din PCR (fostul PD, împreună cu actualul PSD) și două partide istorice (PNL și PNȚCD) pline de dubioși și mafioți, plantați cu cap pentru o tranziție liniștită. Toți ăia care au făcut politică și bani în primele două decenii sunt unii care ar fi trebuit epurați pe baza activității lor în ultimii cinci ani.

La trei decenii distanță, avem de-a face cu un nou val de purism. Nu există niciun dubiu că partidele vechi sunt depășite de situație și pline de oameni puși pe jecmănit statul. Dar cu ăștia ne-am obișnuit. Ce e mai grav e că partidele noi nu sunt imaculate, născute din spuma mării, fără greșeală, pline de specialiști, impenetrabile, ce să mai, perfecte. O greșeală a ăstora care abia au apărut e considerată de minimum zece ori mai mare decât orice porcărie a ălora vechi. Și tratată cu totală lipsă de înțelegere.

Și ca ipocrizia să nu aibă limite, ea e folosită din plin și de către o parte importantă din presă. Și, când zic asta, nu mă refer la cei din jurul trustului lui Voiculescu. Nu, oameni normali și cu scaun la cap suferă niște dezamăgiri uriașe când văd limitele noii clase politice și au în exprimarea lor ecoul spuselor lui Țiriac: „mai bine un hoț decât un prost“.

Lipsa de realism și echilibru va avea exact același efect ca acum 30 de ani. Hoții rămân hoți și ne vor face pe noi, restul, să ne credem proști.

Citește în continuare

Editoriale

Despre nevoia unei perspective românești și est-europene asupra relației UE-SUA

Publicat

pe

Dincolo de gravitatea conflictului în sine, criza din Iran pune un reflector mare pe disfuncționalitățile tot mai abrupte ale relației transatlantice.

De la alegerea lui Donald Trump, relația transatlantică s-a deteriorat permanent. Responsabilitatea pentru acest lucru aparține atât lui Trump, cât și europenilor.

Președintele american a renunțat la multilateralism prin retragerea din Acordul de la Paris, din UNESCO, din Acordul cu Iranul, a avut deseori o atitudine ușor agresivă față de UE prin mustrarea lipsită de diplomație a țărilor europene care nu cotizează suficient la NATO, prin îngroparea Tratatului TTIP și războiul comercial ulterior sau prin susținerea Brexitului și a unor mișcări eurosceptice.

Pe de altă parte, nici atitudinea europenilor nu a fost și nu este una care să fi reconstruit încrederea. Președintele Macron a profitat de fiecare moment de îndepărtare a SUA pentru a-și alimenta propria agendă de „suveranitate” a Europei, prin care Franța să redevină un lider global de prim-plan. În același timp, președintele francez a încercat să testeze viabilitatea unei apropieri de Rusia, care pentru România și alte țări din est nu poate fi acceptabilă. Germania a ales și acum economia în fața geopoliticii prin construirea conductei Nord Stream 2, care va aduce gaze din Rusia, în ciuda protestelor justificate ale americanilor. Marea Britanie a fost și este într-o situație prea tulbure ca să aibă o acțiune strategică coerentă. Instituțiile europene au fost și sunt slab echipate pentru a influența politica internațională dincolo de aspectele economice sau de politica de soft-power pe care nici Trump, nici China nu o „vorbesc”.

Pentru relația transatlantică, criza actuală din Iran are efecte similare cu cea din 2003 din Irak, dar cu tușe mai grave și cu o diferență majoră. Dacă în 2003 țări membre ale UE precum Marea Britanie sau Spania au contrabalansat opoziția Franței și Germaniei față de războiul din Irak și au apărat implicit unitatea transatlantică, acum aceste țări nu mai vor sau nu mai pot să o apere, iar blocul de state vestice devine tot mai puțin atașat de SUA lui Trump (și subliniem: ale lui Trump). Acest lucru riscă să afecteze relația transatlantică în consistența ei geostrategică.

De aceea, acum este momentul în care estul Uniunii Europene să facă un pas în față și să reamintească faptul că, indiferent de umorile dintre liderii trecători, trei lucruri sunt primordiale pentru relația UE-SUA:

  1. securitatea transatlantică e indivizibilă și fundamentală pentru Europa,
  2. integrarea militară a UE trebuie să se facă complementar cu NATO,
  3. Rusia nu a fost și nu va fi niciodată un partener pentru asigurarea securității Europei.

Acesta este momentul ca țările din est, inclusiv România, să fie cele care protejează aceste linii roșii fundamentale pentru întreaga Uniune, având curajul de a le spune clar și fără echivoc cu responsabilitatea celui care privește lucrurile drept în față. Un asemenea demers va ajuta relația transatlantică să își regăsească vigoarea.

Astfel, estul poate reintra cu adevărat în istoria Europei, iar Uniunea Europeană poate să devină deopotrivă și în egală măsură proiectul păcii după Al Doilea Război Mondial, dar și proiectul reunificării în fapt a Europei după Războiul Rece.

Autori:

Dragoș Tudorache, europarlamentar și președinte executiv PLUS

Alin Mituța, coordonator afaceri europene, PLUS


TEXT APĂRUT PE G4MEDIA.RO

Citește în continuare

Cele mai citite