Urmărește-ne
https://stiri.plus/wp-content/uploads/2018/07/Întrebăm-România-Împreună.jpg

Editoriale

Despre Roşia Montană – clarificări

Publicat

pe data de

Succesul oamenilor noştri politici a depins, din păcate, cam tot timpul de o autosuficenţă stupefiantă prin lipsa ei totală de bun-simţ. Modelul succesului lor a fost replicat cam peste tot. Discrepanţa dintre opiniile indubitabile despre absolut orice şi flexibilitatea impresionantă a coloanei vertebrale la multe dintre vedetele talk-show-urilor de la televiziuni, deşi larg răspândită, este încă şocantă pentru mine.

O bună proporţie a opiniilor postate pe Facebook până şi de oameni decenţi sunt nu rar uimitoare prin lipsa oricăror dubii.

În această situaţie, faptul că nu am deloc vocaţie de victimă a început să fie un dezavantaj. Deşi am fost acuzat de foarte multe tâmpenii, continuu să cred că de cele mai multe ori dezinformările în ceea ce mă priveşte sunt urmarea unor carenţe în documentare. Nu vorbesc aici de găurile descoperite de Dragnea în buget, de neaşteptata relaţie de rubedenie cu George Soros sau de restul zvonurilor aruncate pe piaţă de „comunicatorii“ PSD-ALDE. Acestea sunt minciuni lipsite de bun-simţ şi la limita patologicului.

Nu apuc întotdeauna să corectez articolele cu informaţii trunchiate despre mine sau despre deciziile pe care le-am luat şi încă sper că vor fi din ce în ce mai rare ocaziile în care autorii scriu despre ce am gândit sau făcut eu fără să-mi ceară şi mie părerea în prealabil.

Dar Roşia Montană este un subiect care merită clarificat.

Guvernul nu a fost niciodată al meu. Nu am decis şi nu voi decide nicicând cum mă taie pe mine capul, doar din ambiţia de a demonstra ceva în probleme de politici publice. Guvernul pe care l-am condus a fost al României şi mi-am asumat decizii, în acea perioadă, după consultarea cu specialişti şi întotdeauna împreună cu miniştrii de linie. Aşa ar trebui să funcţioneze orice guvern normal. Puterea funcţiei cere echilibru şi control, mai ales în cazul subiectelor care te pasionează. Roşia Montană este un loc pe care îl iubesc. Asumarea personală e una, iar abuzul de putere e cu totul altceva.

A amesteca Roşia Montană cu paragina casei lui Iuliu Maniu sau orice altceva similar este, din păcate, o metodă clasică de a manipula cititorii sau auditoriul. O dovadă de rea-credinţă, lipsă de onestitate intelectuală sau prostie. La fel este şi prezentarea cazului şosetelor de la Roşia Montană ca o iniţiativă de PR personal. Este oarecum ironic – nu de alta, dar am susţinut şi susţin inclusiv financiar proiectul de renovare a casei Maniu şi am primit multe mulţumiri pentru că am ajutat să promovez mica firmă care produce minunăţii din lână marca Roşia Montană, după ce unii s-au luat de căciula mea şi au făcut-o vedetă. Am preferat să canalizez această energie declanşată de o căciulă spre şosetele de la Roşia Montană, în loc să mă iau la harţă sau să-i arăt cu degetul pe cei care au iscat ditamai scandalul pe această temă.

Între miniştrii din guvern au fost discuţii foarte complexe despre Roşia Montană. În urma dezbaterilor la care cau participat ministrii, dar şi mai mulţi jurişti, am ajuns la concluzia că nu e necesară o decizie în guvern pentru ca Ministerul Culturii să finalizeze o procedură de recunoaştere la UNESCO a unui obiectiv deja protejat de Legea Patrimoniului.

Mi-am asumat, în consecinţă, ca un membru al guvernului pe care-l conduceam, ministrul Culturii, care avea responsabilitatea legală a acestei proceduri, să facă acest lucru în numele statului, respectând legea şi acţionând în interesul statului.

Nu am adoptat OUG pe subiectul cianurilor nu pentru că nu aş fi fost convins de nocivitatea acestei metode, ci pentru că ar fi fost un abuz inutil şi teribilist. Legiuitorul este parlamentul şi nu era nicio urgenţă care să justifice o decizie prin OUG în acel moment, doar pentru că mie nu-mi plac cianurile (şi în mod cert nu-mi plac). Guvernul nu este moşia prim-ministrului, ci mecanismul executiv al ţării.

Acuzaţiile potrivit cărora decizia a fost târzie şi neasumată prin OUG sunt răutăcioase. Dovedesc o cunoaştere cel mult superficială a modului de funcţionare a unui guvern.

Decizia a fost luată după ce am adunat argumentele necesare şi am găsit o formulă agreată de toate ministerele responsabile.

Guvernul pe care l-am condus şi-a asumat pe acest subiect o poziţie pe care toate celelalte guverne nu au avut curajul de a o face şi au lăsat-o, în mod laş, în aşteptare.

Guvernarea nu înseamnă să-ţi asumi – egotic, orgolios şi teribilist – acte decizionale de dragul sau la presiunea mass-mediei. Aceste acte pot fi apoi atacate şi anulate. Eu am preferat decizii colective, prudente, prin care să susţinem cauze în care credem şi nu „nucleare“ care să-mi aducă mie popularitate.

Roşia Montană trebuie să fie recunoscută şi să intre în patrimoniul UNESCO, pentru că este deja protejată de legea naţională.

Noi trebuie să reînvăţăm normalitatea într-o Românie condusă aberant de Dragnea. Sunt sigur că o putem face. Împreună.

Sursa: Adevarul

Citește în continuare
1 Comentariu

1 Comentariu

  1. Mihai Rusu

    10 iulie 2018 at 5:21 pm

    Ca sa reinvatam trebuie sa admitem ca am stiut ceva,candva,in trecut,dar am ignorat sau chiar am uitat cu totul.Daca este cineva in masura sa spuna:”iata,eu am trait aspecte sau elemente de normalitate ale vietii IMPREUNA si acestea erau in anii …cutare”,sa spuna.Sa mai spuna si care erau aspectele de normalitate IMPREUNA.Ca sa reinvatam si ceilalti,mai prudenti,cu referire punctuala sau macar intuitiv-cognitiva la ceva care-a fost luminos si benefic.Dupa ce vom lamuri aceasta indoiala,am putea trece mai departe: sa reinvatam ori pur si simplu sa ne apucam de a reforma totul,incepand cu propria noastra constiinta.Fara lacomia de avere,fara lacomia de putere.
    Altminteri,ne trecem viata cu visari la un trecut istoric pe care nu-l putem verifica,dar trebuie sa-l credem.Caci atat ne-a mai ramas,sa credem ca inaintasii nostri,care din pacate nu mai pot depune marturie,traiau aspecte de normalitate IMPREUNA.
    Ar trebui sa fim sinceri si cinstiti cu noi insine,mai inainte de toate.
    Cu stima,
    Mihai Rusu

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Editoriale

Digitalizarea administrației: primul pas pentru a conta în „Deceniul digital al Europei”

Publicat

pe

Astăzi am preluat mandatul de președinte al uneia dintre cele mai importante comisii speciale ale Parlamentului European, comisia pentru Inteligența Artificială în Era Digitală (AIDA). Mi-am petrecut ultimele luni între România și Bruxelles, între campania de acasă și munca din Parlamentul European și, inevitabil, m-am oprit nu o dată cu gandul la implicațiile acestei noi responsabilități pe care mi-am asumat-o, la potențialul neexploatat al României în domeniul digital și la conversația europeană din care facem parte doar marginal, în anticamera marilor discuții despre viitorul continentului și al lumii.

Pe vremea asta în 2016, lansam la Palatul Victoria, împreună cu premierul Dacian Cioloș, cu președintele Iohannis și liderii din industria digitală, „Manifestul pentru România Digitală” – un set de principii și angajamente prin care statul român urma să ghideze România în era digitală cu beneficiul cetățenilor în minte. Au trecut patru ani și suntem în exact aceeași poziție ca atunci: o țară cu potențial neîmplinit, cu programatori bine pregătiți care lucrează pentru companii străine sau emigrează, cu o administrație publică coruptă, ineficientă, osificată și care pare de multe ori că lucrează împotriva cetățeanului, nu în serviciul său. Atât că au mai trecut patru ani și potențialul pe care îl avea România încă de atunci a rămas neexploatat – un potențial care e deja un motto din ce în ce mai prăfuit, îngropat în continuare în spatele unui ghișeu și avizat în continuare de o copie xerox semnată în dreapta jos cu pix albastru, „conform cu originalul”. În acest timp, alte țări din Uniune au făcut pași mari înainte în dezvoltarea digitală și Comisia Europeană și-a asumat digitalizarea ca una din cele două mari priorități strategice ale Uniunii, inclusiv ca răspuns la criza provocată de COVID-19.

În primul său discurs major de după preluarea mandatului, Starea Uniunii de săptămâna trecută, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, declara că acesta trebuie să fie deceniul digital al Europei și că, dacă acum nu vom prelua conducerea în domeniul digital, vom fi obligați să îi urmăm pe alții. Președinta Comisiei se referea la competiția globală, în care SUA și China au un avantaj și în care noi, europenii, nu ne putem permite să rămânem în urmă și să ajungem dependenți de decizii luate în altă parte. Din perspectiva României, însă, această conversație este în continuare la ani-lumină. Și asta nu datorită industriei noastre IT, care continuă să fie un pilon de creștere economică pentru România în ciuda lipsei de viziune a statului, ci datorită oricărui progres în digitalizarea administrației publice. De ce suntem tot aici?

Răspunsul este neechivoc prins în două cuvinte: hoție și incompetență.

Pentru cetățeanul de rând, digitalizarea administrației înseamnă mai puțin timp pierdut în interacțiunea cu statul, mai puțini nervi cauzați de birocrație, servicii publice mai eficiente și mai ieftine și, în general, o viață mai ușoară, de la obținerea unui simplu buletin de identitate până la deschiderea unei afaceri sau la plata impozitelor.

Însă, pentru corupție și furtul din banul public, digitalizarea administrației are multe implicații care nu sunt atât de evidente. Corupția în România nu este doar o valiză de bani trecută discret din mâinile unui interlop în mâinile unui vechi „politician”. Banii din acea valiză provin de undeva – de obicei, din furtul sistematic al banului public prin realizarea de contracte cu statul în condiții păguboase pentru stat, prin lucrări publice cu execuție execrabilă sau uneori doar pe hârtie, prin achiziții umflate sau inutile, prin proiecte europene realizate în bătaie de joc. În spatele acestor contracte este o întreagă mașinărie alcătuită din cumetrii politice, legături cu lumea interlopă și cu falsi „afaceriști”, firme-fantomă, sinecuri politice în aparatul administrativ, favoruri, datorii, obligații, loialități. Și această mașinărie funcționează din ce în ce mai performant și „legal”, deoarece sistemul este închis, netransparent, greu de verificat, greoi, complex și greu de contestat. În spatele unor caiete de sarcini de sute de pagini semnate, ștampilate, parafate și dosite în arhivele unui minister, se află o achiziție de echipamente de milioane de euro care nu vor fi folosite niciodată, un drum sau o autostradă care au fost reparate doar pe hârtie, sute de mii de beculețe sau borduri achiziționate la prețuri exorbitante. Justiția, atunci când este sesizată, trebuie să treacă prin tone și mormane de hârtii, să înțeleagă ce conțin, să sesizeze exact cum s-a realizat furtul și să urmeze tot hățișul birocratic ca să descopere unde a fost încălcată legea – o lege și ea stufoasă, găunoasă și pe care abonați la banii statului o cunosc la perfecție.

Digitalizarea administrației înseamnă eficiență și transparență. Înseamnă arhivare electronică a documentelor care, odată digitalizate, pot fi căutate și accesate oricând și de oriunde. Înseamnă acces la date și informații, nu doar pentru justiție, ci și prin date deschise, pentru societatea civilă care poate depista și sesiza furturi din banii publici. Digitalizarea administrației înseamnă de asemenea simplificarea procedurilor și eficiență – ceea ce scurtează drumul de la o nevoie a statului la o achizitie și lasă mult mai puțin loc pentru oamenii numiți politic să intervină în proces, făcând totodată tot procesul mult mai ușor de verificat. Digitalizarea administrației înseamnă eficiență în achiziții și modalități de a stabili standarde de cost, de a evalua oferte și de a semnala aproape automat furturi acolo unde ele au loc. Digitalizarea administrației înseamnă de asemenea și responsabilizarea factorului politic în fața cetățenilor: odată ce fiecare achiziție și decizie este ușor accesibilă și inteligibilă cetățeanului, politicianul poate fi sancționat aproape instantaneu de către presă, de către societatea civilă și mai ales de către cetățenii care l-au votat sau au votat-o.

Politicienii corupți nu țin neapărat sa plimbe cetățenii de la un ghișeu la altul după ștampile și copii xerox. Le e indiferent. Țin însă mult la sistemul netransparent, complicat, întortocheat și „flexibil” pe care ei îl cunosc foarte bine, în care au „oamenii lor” și „afacerile” lor și cu ajutorul căruia își cumpără vilele și mașinile de lux. Odată digitalizat, acest sistem ar începe să lucreze împotriva lor, scoțând la iveală din ce în ce mai des orice încercare de jaf din banii publici. Și asta nu le e indiferent.

Al doilea obstacol în calea digitalizarii administrației, dincolo de hoție, este incompetența. Vechea clasă politică este plină până la refuz de personaje dubioase, cu diplome false, plagiate sau obținute de la instituții cu reputație dubioasă și fără integritate academică – personaje care mimează continuu competențe pe care nu le au, dar de care ar avea nevoie, în mod practic, pentru a performa în funcțiile pe care le ocupă. Digitalizarea și transformarea digitală sunt procese complexe, transformative, cu implicații în toate ramurile societății de la locuri de muncă, educație, sănătate și siguranță socială până la transformarea serviciilor publice, a economiei și a relațiilor între state. Este nevoie de oameni competenți pentru a înțelege aceste procese. Atâta vreme cât direcția României este dată de oameni fără calificări, fără experiență, fără viziune, interesați doar de propria bunăstare, digitalizarea va rămâne la nivelul de „potențial” neîmplinit și, mai rău, un pretext pentru noi și noi achiziții publice inutile.

Ce legătură au toate acestea cu inteligența artificială? Dețin de azi o poziție de influență în domeniul digital la nivel european și sunt desigur preocupat să aduc acasă cât mai multe beneficii din această poziție. Și asta nu doar pentru că sunt român, ci și pentru că sunt convins că România are în continuare un potențial uriaș atât în intern, cât și ca membru al Uniunii Europene. Mandatul AIDA este un mandat strategic, prin care Parlamentul European recunoaște importanța noilor tehnologii și impactul lor viitor asupra economiei și societății – în educație, sănătate, crearea de locuri de muncă, finanțe, transport, turism, mediu, apărare, industrie, energie și guvernare electronică – și prin care va propune Comisiei Europene un plan de implementare și o viziune pe termen mediu și lung. Acest plan de implementare va presupune investiții; va presupune dezvoltarea și susținerea unei industrii de inteligență artificială în Europa și a industriilor conexe; va presupune bani europeni, noi locuri de muncă și noi oportunități pentru statele membre care pot și vor să contribuie la realizarea viziunii europene. Urmează, așa cum prevedea Ursula von der Leyen, deceniul digital al Europei, în care România își poate încă valorifica potențialul. De ce este nevoie pentru a avea un centru de excelență în inteligență artificială în România? De ce avem nevoie pentru a fi gazda următoarei agenții europene pentru inteligență artificială? Ce condiții trebuie să bifăm pentru a putea da următorul unicorn european în inteligență artificială? Răspunsul – la aceste întrebări și multe altele, reprezentând tot atâtea potențiale oportunități de a ne afirma la nivel european care vor veni în directia noastra în următorul deceniu – începe cu o administratie eficientă, digitalizată, condusă competent și în care furtul și corupția sunt împiedicate structural de transparență și responsabilitate.

* Editorial de europarlamentarul Dragoș Tudorache, președinte executiv PLUS, pentru digi24.ro

 

PLUS nu este partid parlamentar,
deci nu beneficiază de subvenții

Citește în continuare

Editoriale

Mai susține Guvernul lupta anticorupție?

Publicat

pe

Desemnarea la finalul anului trecut a Laurei Codruța Kövesi șef al Parchetului European poate rămâne în istoria recentă a României drept un model al colaborării forțelor politice de diferite culori, de la leadership-ul român al grupului european Renew Europe și până la președintele României (cu excepția, desigur, a Guvernului român de la acel moment, care își asumase drept parte a identității sale blocarea luptei anticorupție).

Constanța în susținerea activității Parchetului European s-a dovedit, însă, o problemă majoră. Instituția condusă de către Laura Codruța Kövesi este în plină construcție, de la crearea unui cadru normativ și până la identificarea profesioniștilor care să asigure îndeplinirea misiunii sale – urmărirea cazurilor de fraudă cu fonduri europene și obținerea sancționării acestora. Cu toate acestea, ministrul Justiției din România a anunțat cu câteva zile în urmă că România va trimite Parchetului European doar jumătate din resursa umană solicitată. Argumentul: crede că îi va fi îndeajuns. Mai mult, imediat după ce în opinia publică izbucnește indignarea, guvernanții stabilesc drept linie comună de apărare faptul că au trimis la fel de mulți procurori ca alte state mult mai mari, așa cum este cazul Germaniei, iar Parchetul European ar trebui să fie mulțumit că România se află pe locul 5 ca număr de procurori trimiși, deși dimensiunea populației, teritoriului sau PIB-ului pe cap de locuitor o plasează mult mai jos.

Din păcate, un astfel de răspuns din partea României dovedește o necunoaștere flagrantă a modului de funcționare a Parchetului European, deși discuțiile cu privire la înființarea acestei instituții au început încă din perioada mandatului anterior al ministrului Justiției, acum aproape zece ani. Faptul că România se află pe locul 5 ca număr al procurorilor puși la dispoziția noii structuri nu este, sub nicio formă o scuză. Dimpotrivă. Procurorii ce vor lucra cu Parchetul European trebuie să fie desemnați de către fiecare stat în funcție de numărul de cazuri de fraudă cu fonduri europene din respectiva țară. Or, un recent raport al Oficiului European pentru Lupta Antifraudă plasa România pe primul loc din întreaga Uniune ca număr al investigațiilor realizate. Iar Laura Codruța Kövesi cunoaște foarte bine acest lucru – doar sub conducerea sa, DNA a trimis în judecată peste 900 de inculpați pentru săvârșirea unor infracțiuni cu fonduri europene. 

Atât timp cât România este pe primul loc din punct de vedere al numărului de cazuri de fraudă cu fonduri europene, tot pe primul loc ar trebui să fie și din punct de vedere al procurorilor alocați pentru urmărirea penală a acestor cazuri în cadrul Parchetului European. A invoca, așa cum face ministrul Justiției, faptul că România trimite un număr de procurori egal cu Germania, un stat cu un număr mult mai mic de cazuri de fraudă cu fonduri europene, dovedește fie rea-credință, fie necunoaștere. Dacă într-o epidemie (în fond, și corupția este o epidemie) am folosi același raționament pentru a distribui medicamente, ar însemna ca resursele să fie distribuite în funcție de kilometrii pătrați ai fiecărui județ, iar nu în funcție de numărul de bolnavi. 

Încercând să se apere, ministrul aruncă vina în curtea DNA, care nu ar putea să trimită mai mulți procurori pentru că ar rămâne fără personal. În fapt, un astfel de răspuns doar naște o altă întrebare: de ce activitatea DNA a devenit aproape invizibilă în ultimul timp? Este vorba despre o problemă de personal (greu de crezut, procurorii nu pleacă și ei odată cu plecarea fostei conduceri a parchetului)? Sau este vorba despre o problemă de susținere reală pentru lupta anticorupție din partea Guvernului? Lipsa măcar a unor încercări ale Guvernului PNL de a elimina modificările aduse de PSD-ALDE legilor justiției și codului penal indică în mod clar răspunsul.

Ministerul Justiției a dat un semnal grav în aceste zile târguindu-se în ceea ce privește desemnarea procurorilor pentru Parchetul European. România a fost pentru un timp un simbol la nivel european pentru lupta anticorupție și trebuie să își păstreze acest statut inclusiv prin susținerea luptei europene împotriva corupției și fraudei. Dacă își dorește să păstreze direcția prin care Președintele a câștigat alegerile în 2014 și 2019, Guvernul trebuie să revină rapid asupra poziției sale și să pună la dispoziția Parchetului European toate resursele solicitate.

* Editorial publicat pe www.digi24.ro

 

PLUS nu este partid parlamentar,
deci nu beneficiază de subvenții

Citește în continuare

Editoriale

19,5 elevi la un învăţător. Adevărul din spatele statisticilor

Publicat

pe

FOTO Steluța Popescu

A apărut astazi în presa românească ştirea că România este din nou campioană europeană. De data aceasta, la numărul de elevi de învăţământ primar raportat la numărul de profesori învăţământ primar (învăţători).

Numărul celor 24,5 milioane elevi de învăţământ primar ai Europei raportat la 1,8 milioane de profesori, duce la o medie de 13,6 elevi la un cadru didactic. România stă pe primul loc al acestui indicator în datele EUROSTAT având 19,5 elevi la un învăţător. Este urmată de Cehia şi Franţa (19,2 elevi) iar pe cele mai sănătoase poziţii clasate se află Luxemburg (9), Grecia (9,2) şi …. atenţie … Polonia (9,6 elevi). Aşadar, o ţară cu un trecut relativ similar cu România (Polonia) are de două ori mai mulţi profesori de învăţământ primar raportat la mia de elevi.

Haideţi să analizăm puţin această cifră a României – 19.5 elevi / profesor învăţământ primar.

La prima vedere, cu această cifră ne încadrăm perfect în prevederile articolului 63 din LEN 1/2011 – alineatul (1) (c),  „învăţământul primar: clasa cuprinde în medie 20 de elevi, dar nu mai puţin de 12 şi nu mai mult de 25;” Trebuie spus că cei 19,5 elevi din media EUROSTAT sunt foarte aproape de media indicată în lege. Stăm bine, aparent.

Dar ştim că statistica de multe ori înşală. În spatele numărului de 19,5 elevi în medie stau şi clase din mediu rural care pot ajunge (în jos) până şi la 6 elevi dar şi clase de 36 sau chiar mai mulţi elevi în şcolile bune şi aglomerate din mediul urban. Ambele categorii încalcă legea în egală măsură cu complicitatea directorilor de şcoală, dar şi a Inspectoratelor Şcolare Judeţene. Aşadar, practica e cea care încalcă legea şi nu media pe ţară care se înscrie în lege.

Revenind la clasamentul european, trebuie analizate câteva cauze remarcabile care conduc la situaţia existentă – 1. lipsa de investiţii în infrastructură, 2. filozofia pedagogică păguboasă şi lipsa de atractivitate a meseriei de profesor învăţământ primar.

Prima cauză este dată de lipsa investiţiilor în infrastructură şcolară în mediile urbane. Analizând istoric, în anii 1960- 1970 academicienii Grigore Moisil şi Mircea Maliţa reuşeau două performanţe extraordinare pentru ţara noastră – campania de informatizare a României, dar şi realizarea celor mai riguroase seturi de calcule matematice şi econometrice realizate vreodată care armonizau legătura între economia ţării şi nevoia de educaţie şi de infrastructură şcolară. În urma acestor  analize şi recomandări în anii ’70 s-au construit în România peste 10 milioane de metri pătraţi de infrastructură şcolară. Acesta a fost poate ultimul val serios de investiţie temeinică în educaţie.

Chiar şi după revoluţia din 1989, investiţiile au fost mai degrabă derizorii. Deşi oraşele mari ale ţării au crescut ca populaţie, surplusul de copii şi de elevi a fost canalizat permanent către creştere colectivelor din clasă. Au mai fost înghesuite câteva bănci în plus, iar pe învăţători nu i-a întrebat nimeni dacă predau la fel către 20 de elevi sau 35. Edilii au ridicat din umeri şi clasele au devenit irespirabile şi neîncăpătoare.

Al doilea factor – cel al filosofiei pedagogice face ca în mai multe ţări din vestul Europei, clasele de învăţământ primar să aibă un al doilea învăţător asistent. În aceste ţări decidenţii au înţeles că este imposibil ca într-un colectiv de tineri şcolari (30-35 de elevi în România aglomerată) să aibă aceeaşi curbă de învăţare şi acelaşi ritm. În clasele cu doi învăţători pot fi cu totul altfel abordate stilurile de învăţare, ritmurile şi pot fi mai uşor organizate procese de învăţare remedială. Deci şi aici, anumite ţări ne bat de departe la acest indicator alocând pentru fiecare clasă nu unul ci doi profesori învăţământ primar.

Cel de al treilea factor este dat de haosul generat de managementul educaţional. Liceele pedagogice au fost serios afectate de deciziile de la începutul anilor 2000. Pentru a deveni educator sau învăţător la acea vreme trebuia să termini studiile Facultăţii de Psihopedagogie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Pentru cine a fost luată (cu dedicaţie) această decizie, nu e timp să intrăm în detalii. Abia Legea educaţiei Naţionale 2011 a repus la loc de cinste Liceele Pedagogice ca loc de formare şi specializare a profesorilor de învăţământ primar. Din păcate nu toate liceele pedagogice de la finalul anilor 90 au revenit la specializarea pedagogică.

Având o capacitate mai mică de pregătire şi pe un fond în care meseria de „învăţător” nu era suficient de atractivă (din nou dovadă a eşecului autorităţile publice naţionale de a construi o strategie coerentă pentru educaţie a României), am rămas cu mai puţini învăţători. În fiecare an profesori de învăţământ primar se pensionează, în fiecare avem probleme în a găsi tineri învăţători care să îi înlocuiască, mai ales în mediul rural. Avem situaţii chiar în capitală unde profesorii de învăţământ primar predau şi la două clase – una dimineaţa şi alta după-amiaza, iar ISJ-urile sau ISMB nu pot aproba toate cererile de locuri de clasă pregătitoare solicitate, pentru că nu există suficienţi învăţători.

Acesta este tabloul dezolant lăsat în urmă de 30 de ani post-decembrişti şi de cei 25 de miniştri ai aceleiaşi perioade. El devine evident în toată goliciunea lui la fiecare analiză statistică europeană sau la fiecare moment de grea încercare precum cel al pandemiei COVID-19 care ne solicită oameni competenţi, resurse, echipe, bani şi voinţă de fier în a acţiona zilnic pentru binele elevilor, al profesorilor, al părinţilor şi, în nici un caz, politic.

* Editorial de Ștefan Pălărie, publicat pe blogurile Adevărul

 

PLUS nu este partid parlamentar,
deci nu beneficiază de subvenții

Citește în continuare
Noutăți Generaleacum O zi

USR PLUS cere CNA și Primăriei Generale să stopeze difuzarea în spațiul public a spoturilor de promovare electorală ilegală ale Gabrielei Firea

Noutăți Generaleacum 2 zile

„Aleg Noul București”, evenimentul USR PLUS de încheiere a campaniei electorale

Noutăți Generaleacum 2 zile

BEM dă câștig de cauză USR PLUS: Firea și-a făcut publicitate mascată pe banii Primăriei București în plină campanie! Vlad Voiculescu: O dovadă în plus pentru cei nehotărâți că trebuie să iasă în număr cât mai mare la vot 

Noutăți Generaleacum 2 zile

Dacian Cioloș și Dan Barna prezintă cele trei angajamente pentru primele 100 de zile de mandat ale aleșilor locali USR PLUS

Revista Preseiacum 3 zile

Vlad Voiculescu și Nicușor Dan, la Adevărul Live: Ideea că Gabriela Firea ar putea să continue după acest mandat mi se pare o jignire pentru noi toți/ Miza acestor alegeri este uriașă

Noutăți Generaleacum 4 zile

Alianța USR PLUS are cei mai buni candidați și cel mai bun program de guvernare locală. La aceste alegeri, PNL Iași a trădat așteptările oamenilor cinstiți 

Știri Localeacum 4 zile

Alianța USR PLUS și PNL își prezintă candidații la Primăria și Consiliul Județean Galați

Editorialeacum 4 zile

Digitalizarea administrației: primul pas pentru a conta în „Deceniul digital al Europei”

Noutăți Generaleacum 4 zile

Dragoș Tudorache a fost votat președintele Comisiei Speciale a Parlamentului European pentru Inteligența Artificială în Era Digitală

Noutăți Generaleacum 4 zile

Ramona Strugariu, în top 10 al celor mai influenți europarlamentari în ceea ce priveşte networking-ul și capacitatea de susținere a proiectelor politice şi a agendei europene

Cele mai citite