Sunt aproape de capacitatea maximă – realizează sute de transferuri pe zi, întârzierile de la momentul înregistrării comenzii la 112 şi până la realizarea transportului pot depăşi uşor şase ore. Numărul de cazuri este în continuă creştere. După jumătatea lunii iulie am depăşit ca ţară pentru prima oară mia de cazuri noi pe zi, iar de atunci ne jucăm cu aceleaşi cifre.

Şi, totuşi, nu aici va exploda….

Încet-încet creşte numărul de paturi ATI utilizate. Speţele şi cazurile medicale COVID se complică. Pe hârtie creşte şi capacitatea de luptă anti-COVID, dar în practică gurile rele spun că este haos, dezorganizare, e nevoie ca spitale municipale să fie preluate sub management militar pentru a impune ordine, a carantina şi a controla transmiterea comunitară.

Pare că am pierdut  aiurea mai bine de şase luni, din februarie până acum. Părerile specialiştilor din sănătate sunt mai degrabă reţinute. Ne apropiem de sfârşitul sezonului cald, iar odată cu toamna vom avea parte de gripele de sezon şi pericolul sporit al reintrării în colectivitatea şcolară. Termometrele şi scanere de temperatură nu vor mai putea face diferenţa dintre răceli de sezon sau prea temutul COVID.

Şi, totuşi, nu aici va exploda….

Presa este la pământ. În ciuda alimentării cu bani guvernamentali pentru campanii de comunicare continuă de prevenire a răspândirii virusului, presa şi-a arătat totala incapacitate de a reflecta fidel realitatea, de a informa şi educa cetăţenii cu privire complicatul subiect, nu doar la noi în ţară ci mondial – pandemia COVID. În locul unor emisiuni pline de empatie, care să transmită povestea reală a îmbolnăviţilor COVID, care să recomande cele mai bune modalităţi de organizare a populaţiei în faţa acestei pandemii, ca individ, familie, comunitate, avem parte de acelaşi fel de a transmite ştiri panicarde şi alarmiste – generalizări şi exagerări mincinoase, ştiri despre accidente, morţi, violuri reproduse de peste 15 ori în intervalul aceleiaşi zile. Un cetăţean român pus în faţa televizorului timp de 24 de ore are şanse mari să înnebunească fără să înţeleagă cu adevărat ce se petrece în România.

Ultimele evenimente marca Selly au arătat că presa veche este pe cale de dispariţie, că avem posturi de televiziune care au renunţat nu doar la minima igienă de a verifica ştirile, dar au depăşit bariera deontologică de a minţi şi de a inventa lucruri care nu există. În lumea de astăzi, cinci tineri cu camere video în dormitor creează o realitate mai puternică decât trusturi de televiziune cu mii de angajaţi. Banii din publicitate se împart de mult între cele două lumi, iar societatea este răstignită între tinerele generaţii – victime ale algoritmilor şi filtrelor invizibile de informaţie programate de reţelele  sociale – şi generaţiile mai-puţin-tinere ale celor conectaţi zeci de ore la TV-urile care se aud neîncetat din fiecare sufragerie şi bucătărie.

Şi, totuşi, nu aici va exploda….

Liderii politici, cei care ar trebui să transmită încredere şi să guverneze ţara par să fi dispărut sau să se fi ascuns în pământ. Aruncaţi cu totul în lupta veroasă pentru alegerile locale şi securizarea primăriilor ce vor da înapoi voturile pentru parlamentare, liderii politici par a fi uitat că raţiunea existenţei lor este aceea de a reprezenta în fiecare zi cetăţenii care i-au ales.  Lumea pare să se simtă dezgustată şi abandonată.

Şi, totuşi, nu aici va exploda….

Incertitudinea economică a ajuns la un nivel de paroxism. Turismul repornit în ultimul ceas a amânat o prăbuşire dezastruoasă a PIB-ului românesc. Dar breasla ospitalieră protestează organizat denunţând lipsa oricărei viziuni politice asupra unei întregi industrii şi atrăgând atenţia asupra posibilităţii unei prăbuşiri fără margini a tot ceea ce înseamnă hoteluri, restaurante, terase ce se vor închide odată cu vremea bună şi căldura. Fără locurile de muncă din servicii, cu o potenţială reîngheţare la sol a transporturilor şi a consumului de carburant, sute de mii de oameni vor fi loviţi de pierderea unei slujbe, iar stabilitatea veniturilor se va spulbera. Va fi din ce în ce mai greu să pui pâine pe masă.

Şi riscul de a exploda va creşte…

Am să vă spun ce cred că reprezintă cel mai mare risc al României pentru următoarea perioadă. Deşi poate părea un fenomen pur benign, în societatea românească creşte de peste şase luni sub pojghiţa unei aparente normalităţi numărul cetăţenilor care nu cred în pandemie. Ei nu cred în COVID. Şi necrezând în aceste lucruri, nu au cum să creadă în nimic din ceea ce li se spune zilnic la televizor, de către campaniile de informare, de către buletinele de ştiri, de către politicieni sau specialişti. Mai mult de atât, toţi semenii noştri necredincioşi sunt convinşi de minciuna diabolic ticluită prin colaborare a tuturor celor care încă pretind că pandemia este reală.

Cum au ajuns semenii noştri să creadă cu autenticitate în non-existenţa COVID, ar trebui să fie subiectul unei cercetări sociologice de proporţii purtate urgent de o alianţă a centrelor universitare din România în această vară. Mi-ar fi plăcut să îl văd la televizor aceste zile pe distinsul şi regretatul antropolog Vintilă Mihăilescu (cu care am avut ocazia să colaborez excelent) explicându-ne despre demersurile cognitive şi emoţionale care conduc zilnic la această negare a realităţii. Personal sunt speriat de intensitatea percepută a acestui fenomen a negării. În lipsa datelor statistice, încă ezit să interpretez fenomenul ca aparţinând unei minorităţi zgomotoase şi încăpăţânate sau al unei majorităţi invizibile mult mai largi.

Mai ştiu că cei care lucrează la serviciile de informaţii ar trebui să vadă parţial acest fenomen. Intuiţia îmi spune că astăzi, faţă de acum câţiva ani, curentele de opinie încep să fie formate, manipulate şi conduse pe grupuri de Whatsapp mai mult decât pe grupurile de Facebook. Sper că acţiunile agendelor internaţionale în desfăşurare sunt monitorizate îndeaproape de către cei care ar trebui să vegheze prin natura muncii lor la protejarea statului de drept şi la siguranţa publică. Există câteva profiluri psihosociale determinante care sunt compatibile cu scepticii COVID, dacă încă nu le avem analizate şi ierarhizate, e nevoie de cercetare serioasă urgentă pentru analiza fenomenului şi crearea condiţiilor de prevenire.

De ce mă sperie perspectiva nestudiată a fenomenului? Pentru că mă aştept la ce poate fi mai rău. Vor apărea în timp (aşa cum deja au apărut) multiple semnale de nesupunere la regulile publice. Astăzi un protestatar va prefera să urce în mijloace în transport în comun fără mască. Mâine cineva va da jos cu forţa masca altcuiva. Pe graniţa aceasta fină dintre libertatea personală şi îngrădirea libertăţii celorlalţi vor apărea din ce în ce mai multe abuzuri.

Într-un stat în care pare să predomine sentimentul de „ţară fără stăpân“, pe fondul percepţiei de inexistenţă a unor elite şi lideri pricepuţi care să îşi asume responsabilitatea şi greutăţile conducerii statului în astfel de perioade, tot ceea ce ne lipseşte este o singură scânteie mai serioasă – un incident cu câteva zeci de persoane implicate – o răzmeriţă între forţe de ordine şi cetăţeni supăraţi. Energia negativă şi tensiunea acumulată în luni de zile de carantină şi privare de normalitate va genera o energie distructivă fără seamăn, iar în doar câteva ore haosul şi dezorganizarea generală vor putea depăşi capacitatea de asigurare a securităţii a forţelor de ordine. Avem deja exemplul altor ţări mult mai dezvoltate care sunt îngenunchiate de amplitudinea fenomenului.

În concluzie, România pare să fie un Beirut  cu un port gigantic în care sub soarele zilnic, se încălzeşte încet o cantitate uriaşă de nitrat de amoniu. Fiecare zi pare că trece nepăsător, dar situaţia în care ne aflăm poate fi din ce în ce mai gravă. Evitarea exploziei nu se va putea face decât printr-un efort colectiv de colaborare şi de recâştigare a încrederii între oameni şi a încrederii în instituţii. E nevoie de dialog real, de cercetare temeinică şi de înţelegerea controlată a fenomenului psihologic. E nevoie de empatie şi solidaritate.

* Editorial de Ștefan Pălărie apărut pe blogurile Adevărul