Urmărește-ne
https://stiri.plus/wp-content/uploads/2018/07/Întrebăm-România-Împreună.jpg

Editoriale

Deficitul fiscal urcă la cea mai mare cotă post-criză

Publicat

pe data de

Anul 2018 a fost un an relaxat pentru finanțele statelor din regiunea centrală și cea est-europeană. Economiile regiunii au crescut mai lent, iar toate statele au menținut o distanță prudentă față de limita de 3% de deficit impusă de criteriile de la Maastricht. În România, însă, amplitudinea deficitului bugetar după primele opt luni ale anului semnalizează pericolul de a depăși optimul fiscal al Uniunii Europene, iar costul cosmetizării ar putea fi, ca de obicei, un recul al investițiilor, veste proastă pentru economie.

La finalul lunii august, tendința nefavorabilă a încasărilor și a cheltuielilor bugetare remarcată încă din primele luni ale anului devine o certitudine. Deficitul atinge 14,6 miliarde de lei, respectiv 1,54% din PIB, cea mai mare valoare înregistrată în perioada post-criză. Cifrele sunt îngrijorătoare deoarece se apropie, în vremuri de expansiune economică, de valoarea nominală a deficitului bugetar întâlnită în cea mai intensă perioadă de criză, în anii 2009 și 2010, când produsul intern brut (PIB) scădea cu aproape 7%.

Un deficit bugetar atât de ridicat este în neconcordanță cu perioada de ascensiune economică. Teoria economică ștampilează această evoluție periculoasă a deficitul bugetar, care se amplifică exact atunci când economia livrează bani bugetului, numind-o politică prociclică. Motivul îngrijorării are rădăcini în istoria recentă, în evoluția economiei românești înainte de criză, când statul a turnat gaz pe foc, obținând rate ridicate de creștere economică, dar care au ca efect creșterea inflației și a dobânzilor. Prudența impune ca, în perioadă de creștere economică, finanțele unei țări să se axeze pe investiții în infrastructură și pe crearea unui mediu propice pentru mediul de afaceri, iar soldul bugetului general consolidat să fie apropiat de zero, poate chiar pozitiv. În acest fel se asigură resurse necesare la dispoziția statului pentru a stimula economia în perioada inevitabilă de recesiune.

Pericolul se răsfrânge pe diverse canale deopotrivă asupra buzunarelor oamenilor și afacerilor românești. Politica fiscal-bugetară prociclică este cea care determină atât creșterea ratelor dobânzilor, cât și creșterea prețurilor, așa încât intensificarea inflației până la 5,1% în august poate fi și ea un semnal de alarmă. Desigur, ipoteza ca inflația să fi fost provocată de evoluția prețului petrolului și a altor prețuri externe este parțial corectă, dar nu acoperă fenomenul, așa cum preferă să considere autoritățile. Cu aceeași creștere de prețuri la petrol și combustibili se confruntă și celelalte state membre ale UE, iar inflația medie în UE este de 2,1%, față de 5,1% în România. Cu o creștere economică ridicată, superioară potențialului teoretic de creștere a economiei românești – având în vedere forța de muncă și capitalul existent în economie –, orice stimul fiscal se transformă imediat în inflație și în depreciere a monedei. Sumele aruncate de stat în economie, anume 14,6 miliarde de lei în primele opt luni ale anului și circa 28 de miliarde până la sfârșitul anului, ajung în buzunarele oamenilor sau în conturile firmelor și creează cererea suplimentară de consum, care, pe termen scurt, se acoperă parțial din importuri și parțial se erodează ca urmare a creșterii prețurilor. Însă oferta de bunuri și servicii este rigidă pe termen scurt, ceea ce înseamnă că producătorii autohtoni nu pot majora atât de repede producția internă de bunuri. Cu alte cuvinte, un producător intern de pantofi, de exemplu, nu poate majora imediat producția de pantofi, auzind că vor fi mai mulți bani în economie, ceea ce va angrena o cerere mai mare pentru pantofii produși de către acesta. Respectivul producător nu poate găsi atât de repede forță de muncă, noi mașini și utilaje pentru extinderea producției și nici capital de lucru pentru materii prime suplimentare. În schimb, acești producători și vânzători vor majora imediat prețurile. O altă parte a consumului suplimentar va fi satisfăcută din import, iar importurile suplimentare vor pune presiune pe cursul de schimb.

Astfel, vedem o inflație anuală de circa 5% și o depreciere a cursului de schimb de circa 1,4%, adică circa 65 de bani adăugați la fiecare euro pe care trebuie să îl plătim și pe care îl regăsim aproape în orice factură.

La nivel european, principalele cifre fiscal-bugetare situează România în topul țărilor cu politici economice riscante, prociclice. Astfel, cu un deficit prognozat de 2,97% din PIB pentru 2018, România se situează în top 3 al celor mai indisciplinate țări din UE. În luna august 2018, inflația anuală măsurată conform normelor UE a fost de 4,7%, ceea ce ne-a așezat pe locul întâi la nivel european la creșterea prețurilor. Inflația a fost astfel mai mult decât dublă față de media UE, de 2,1%, și media zonei euro, de 2%. Creșteri anuale de prețuri au fost înregistrate și în

Bulgaria (3,7%), Estonia (3,5%), Ungaria (3,4%), Slovacia (2,9%), Letonia (2,8%) și Franța (2,6%). Ratele dobânzilor în România sunt și ele în topul valorilor înregistrate în UE.

Veniturile bugetare totale au atins 176,4 miliarde de lei la opt luni, respectiv 18,7% din PIB, după ajustarea cu subvențiile de primite de la UE pentru agricultură, cu o ușoară creștere de circa 0,6% din PIB față de anul precedent. Veniturile totale rămân totuși cele mai scăzute din ultimii 11 ani (cu excepția anului 2017), dar și cele mai scăzute la nivel european (cu excepția Irlandei, dar cazul Irlandei este unul izolat, în care PIB-ul înregistrat este foarte ridicat ca urmare a activității multinaționalelor). Trebuie remarcat trendul general descendent al veniturilor publice, în totală discordanță cu nevoile din ce în ce mai mari de investiții și asistență socială. În 2015, veniturile totale ale bugetului general consolidat au fost de 21% din PIB, 19,4% în 2016 și 18% în 2017.

Îmbunătățirea veniturilor totale este efectul combinat al scăderii veniturilor fiscale și al creșterii contribuțiilor. Veniturile fiscale au ajuns la 12,9% din PIB în 2015, 12% din PIB în 2016, 10,7% din PIB în 2017 și 9,8% în 2018. Evoluția modestă a veniturilor fiscale în ciuda creșterii unor impozite (majorarea accizelor) și amânării reducerii cotei de TVA la 18%, conform promisiunilor electorale ale PSD, precum și accelerarea cheltuielilor sunt motive serioase pentru care Ministerul Finanțelor se uită la modalități de rotunjire a veniturilor, de exemplu cu banii de la companiile de stat, cu sumele ce trebuie transferate la Pilonul 2 de pensii sau prin amnistii fiscale. Tocmai de aceea, zilele acestea se discută intens despre o amnistie fiscală, prin care să încaseze ceva din datoriile istorice în schimbul anulării penalităților și a altor accesorii. Din păcate, un asemenea tip de amnistie care îi premiază pe rău-platnici are efecte negative asupra comportamentului de plată al bunilor contribuabili.

Evoluții nefavorabile se înregistrează și la impozit pe profit – a cărui pondere în PIB la 8 luni se reduce de la 1,4% în 2015 și 2016 la 1,2% în 2017 și 1,15% în 2018 – și la impozitul pe venit – care scade ca pondere în PIB de la 2,4% în 2015 și 2016 la 2,3% în 2017 și 1,6% în 2018. O creștere semnificativă se înregistrează la contribuții, care cresc de la 5,2% din PIB în 2015 și 2016 la 5,4% din PIB în 2017 și 6,8% în 2018, pe fondul revoluției fiscale și al creșterii salariului minim și a salariilor din sectorul public. Pachetul de modificări legislative care a vizat trecerea contribuțiilor de la angajat la angajator în paralel cu reducerea impozitului pe venit a fost benefic pentru bugetul de stat, conducând la venituri cumulate mai mari, întrucât elementele de impozitare cumulate sunt mai mari. Prin elemente de impozitare înțelegem atât baza de calcul, cât și cota de impozitare (cote cumulate ceva mai mici, dar bază mult mai mare).

Pentru cetățean însă, trecerea contribuțiilor de la angajat la angajator a însemnat o creștere a salariului pe hârtie de circa 36%, însă creșterea reală este de doar 8% (dacă scădem doar inflația). Dacă vrem să vedem exact cu cât a crescut bunăstarea, ar trebuie să scădem și costul generat de dobânzi mai mari pentru creditele ipotecare, rezultatul fiind unul cu minus. Paradoxal și îngrijorător, impozitarea salariaților devine principala sursă de venit a bugetului.

Deși cotele de TVA au rămas neschimbate față de anul trecut, încasările din TVA au scăzut de la 4% la 3,9% din PIB. Primele luni ale anului au înregistrat scăderi serioase la încasările din TVA, recuperate parțial în ultimele luni.

Evoluția încasărilor la accize arată că reintroducerea supraaccizei la combustibil nu s-a simțit decât în buzunarul cetățeanului, acolo de unde față de august 2017 s-a cheltuit mai mult cu 1,26 lei pentru fiecare litru de benzină. Performanța slabă a încasărilor din accize, mult sub creșterea consumului produselor accizabile, descrie un eșec al luptei cu evaziunea fiscală la aceste produse.

Nici absorbția fondurilor europene nu corespunde ofertei și așteptărilor. Conform datelor de pe primele 8 luni ale anului, din cei 8,18 miliarde de lei primiți de la Uniunea Europeană, doar 2,18 miliarde de lei sunt fonduri europene pentru coeziune. Diferența de 6 miliarde de lei ar trebui scăzută din totalul sumelor primite de la UE, deoarece aceste sume sunt subvențiile pentru agricultori, neavând destinație finală bugetul de stat. Începând cu anul 2017, MFP a introdus aceste cifre în buget pentru a crea falsa impresie că absorbția s-a îmbunătățit.

Citiți continuarea materialului pe reporterglobal.ro

Editoriale

Despre rolul arhitectului-șef în orașele mari și în Capitală

Publicat

pe

Oana Chirilă

Parlamentul României a trimis spre ratificare președintelui României proiectul de modificare a Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului, proiect ce a fost adoptat în Camera Deputaților în calitate de cameră decizională. Parlamentarii USR au fost singurii care nu au votat propunerile, abținându-se de la vot.

Prin forma actuală se modifică lista de specialiști acceptați pentru ocuparea funcției de arhitect-șef, în sensul creării posibilității ca funcția de arhitect-șef de la nivelul orașelor să poată fi ocupată de un funcționar public, specialist atestat de Registrul Urbaniștilor din România, având formația profesională de inginer cu specializarea inginerie economică în construcții. Mai mult, această propunere se extinde și către municipii și sectoarele din Capitală. Motivația? „Avem o evidentă lipsă de arhitecți la nivelul orașelor, municipiilor, la nivelul comunelor nu mai discutăm că sunt floare rară. Arhitecții-șefi sunt foarte greu de găsit, sunt foarte greu de angajat, pentru că majoritatea migrează spre zona privată unde avantajele financiare sunt mult mai consistente”.

Posibilitatea ca poziția de arhitect-șef să fie ocupată în municipii mari sau în sectoarele din Capitală de persoane fără o reală experiență în domeniu și calificare specifică sprijină dezvoltarea haotică și lipsită de strategii și proiecte concrete.

De cele mai multe ori, da, în orașele mici, cât și în mediul rural această poziție de arhitect-șef este ocupată de oameni ce nu au avut o formare continuă și consistentă în domeniul amenajării teritoriale sau al urbanismului și nu înțeleg dezvoltarea orașului ca fenomen. Dacă arhitecții fug de acest rol, așa cum o proclamă inițiatorul acestui proiect, haideți să ne întrebăm și de ce? Legislația instabilă și interpretabilă în domeniu, birocrația peste măsură, cât și politizarea poziției limitează rolul strategic pe care arhitectul șef îl are în dezvoltarea durabilă a unui oraș.

Ce misiune are arhitectul-șef? Aceea de a crea punți de legătură între strategie și implementare a proiectelor de anvergură la nivelul orașului, de a înțelege fenomenele urbane ce constituie viața urbei, de a veghea asupra dezvoltării durabile a comunității.  Un arhitect-șef este un profesionist în domeniu, având abilitatea de a negocia și media între calitate, elementele definitorii pentru contextul urban și social în care acesta lucrează, dar și un bun strateg. În câte primării din România are arhitectul-șef cu adevărat acest rol?

Profesionalizarea acestui rol și asigurarea independenței sale față de primar trebuie să rămână prioritare la nivel administrativ, însă totodată orașele noastre au nevoie stabilitate legislativă în ceea ce privește urbanismul și amenajarea teritorială, instituirea obligativității organizării de concursuri de arhitectură pentru lucrări de utilitate publică pentru a crește calitatea în construcții, cât și de digitalizarea procesului de autorizare.

Conform expunerii de motive, modificarea legislativă propusă prin proiectul de lege va duce la creșterea calității vieții cetățeanului prin creșterea nivelului actului de consultanță, la scăderea birocrației și aplicarea conceptelor de dezvoltare durabilă. Mă întreb cum dacă arhitectul-șef nu este arhitect sau urbanist? Revin la importanța profesionalizării rolului, însă nu în sensul propus de prezentul act normativ. Așa-zisa consultanță pe care o oferă un arhitect-șef nu se rezumă numai la procesul birocratic și cunoașterea legislației în domeniu, ci la o viziune holistică ce are în vedere concepte de dezvoltare durabilă, acte normative la nivel european, contextul social și cultural al localităților în care aceștia activează.

Solicit președintelui României să nu ratifice aceste modificări propuse prin Proiectul de Lege PL.x nr.201 din 29 aprilie 2020, pentru modificarea art. 36, aliniatul 1 din Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului, proiect adoptat de Camera Deputaților în calitate de cameră decizională.

* Material de Oana Chirilă, coordonator regional PLUS Regiunea Vest, candidat al Alianței USR PLUS la Camera Deputaților

Citește în continuare

Editoriale

Reforma serviciilor. Cine o va face?

Publicat

pe

Mă bucur să văd că președintele Iohannis consideră una dintre propunerile noastre drept „prioritate strategică“ pentru România în perioada imediat următoare. Suntem singura forță politică din România care a avut curajul să vorbească despre reforma serviciilor secrete și a instituțiilor din domeniul securității naționale.

Întrebarea este dacă această dezbatere – și această reformă – se va face până la capăt într-un context politic care încă nu e diferit de ce am avut până acum. Am văzut de-a lungul vremii multe probleme fundamentale fluturate public cu entuziasm și apoi părăsite pe parcurs ca și când simpla lor menționare le-a și rezolvat. Clasa politică românească nu a fost capabilă până în acest moment să își asume în mod real și să tranșeze decisiv o temă care i-a fost pusă pe masă, deși acesta este rolul politicului într-o societate. Compromisuri peste compromisuri se amestecă în deciziile politice pentru a servi interese momentane atât de tare încât nici nu mai știi de la ce s-a plecat. Se preferă melanjul nefuncțional care satisface orgoliile unora în locul intervenției necesare care să vindece bolile instituționale.

Președintele Iohannis a mai deschis acum câțiva ani o temă extraordinar de sensibilă și urgentă, cea a educației. Decidenții politici nu l-au urmat pe acest drum și iată că astăzi învățământul românesc este în același punct. E un exemplu care ilustrează teama mea atunci când văd deschiderea discuțiilor legate de reforma serviciilor secrete și a instituțiilor din domeniul securității naționale. Președintele, la fel ca societatea românească, trebuie să decidă în ce direcție ne vom îndrepta în anii care urmează. Vom merge pe drumul reformelor decisive care vor schimba ce e greșit sau vom aplica aceeași tactică precum la începutul anilor `90, când reformele erau minimale, mimate și se încerca recuperarea unor oameni pentru un consens politic din care nu câștiga nimeni nimic? Cred că România trebuie să decidă după 30 de ani să definitiveze adevărata reformă începută în anii `90 și să își schimbe irevocabil drumul politic chiar și cu prețul nemulțumirii unora, la vedere sau în umbră, care și-au impus voința și obiceiurile timp de trei deceni. Și singurul partener real al președintelui pentru un astfel de drum – și pentru o asemenea ambiție de reformă – este USR PLUS.

Subiectul reformei serviciilor de informații și a instituțiilor din domeniul securității naționale a ținut prima pagină câțiva ani, exact cât au avut nevoie câțiva oameni politici pentru a-și servi agenda proprie de discreditare a justiției și, în general, a statului, pentru ca apoi să dispară pur și simplu din dezbaterea publică. Reforma serviciilor este un subiect relevant și important pentru public, mai ales că o astfel de reformă nu este în niciun fel accesibilă societății care nu are niciun mecanism la dispoziția sa. Am asistat la o construcție mitologică de proporții, în care spionii mișunau peste tot, „spionita“ era cheia de lectură a oricărei decizii politice sau a acțiunii justiției. Până într-o zi când subiectul a dispărut, în același fel cum multe alte subiecte care au divizat sau entuziasmat publicul s-au evaporat pur și simplu. Or, să ne fie limpede, subiectul nu a fost în niciun fel rezolvat, ci doar trimis într-un colț întunecat în care interesele reale ale societății sunt depozitate în uitare și nepăsare.

Nepăsarea și neprofesionalismul clasei politice sunt principalele cauze. Împreună cu lipsa de curaj și asumare. Era simplu să fabulezi despre cine se vedea cu cine în bucătăria cui în loc să discuți serios despre o reformă a cadrului legislativ care să limpezească diversele competențe ale serviciilor de informații și despre rolul pe care ele trebuie să le joace, cu control democratic, în societate. Era mai eficient să arunci nume și să construiești insinuări în loc de a discuta serios despre câte servicii secrete sunt necesare și care este cadrul administrativ și funcțional cel mai eficient. Neseriozitate și interese personale, dar și o lipsă evidentă de competență și curaj. Îmi amintesc cum eram privit în Parlamentul anului 2016, când am mers într-o serie de dezbateri legate de reforma servicului de informații și protecție al Ministerului de Interne. Politicieni cu vechime îmi spuneau că sunt nebun că mă angajez la o asemenea reformă, că au mai vrut și alții înaintea mea și nu le-a ieșit. Iată că s-a putut face. S-a putut nu pentru că am fost influențat în opțiunile mele de unii sau de alții, așa cum mulți au încercat și mai încearcă să acrediteze, ci tocmai pentru că nu eram influențat de nimeni decât de propria conștiință și de înțelegerea pe care am avut-o – și asumat-o – despre cum ar trebui să funcționeze un serviciu de protecție internă a unei instituții precum cele de ordine și siguranță publică. Nu voi pretinde niciodată că acela a fost adevărul absolut, dar voi susține cu toată tăria că acela a fost modelul de reformă de care era nevoie la acel moment și în acel context și că a fost făcut cu implicarea cât se putea de largă într-un interval de timp strâns a tuturor părților interesate (componentele ministerului, sindicate, Parlament).

Acesta este motivul pentru care cred că reforma serviciilor trebuie să fie pe agenda oricărui partid serios, din cel puțin două motive. În primul rând, avem o nevoie socială. De la Securitate încoace, societatea noastră are această stafie a „serviciilor” care bântuie dezbaterea publică și această realitate trebuie tranșată. Clar, asumat, cu curajul și seninătatea unei discuții despre orice alt serviciu public sau autoritate a statului. Nu e nimic de care trebuie să ne fie teamă, serviciile de informații nu sunt acolo pentru a induce teama în societate, ci pentru a servi societatea și interesele ei. Dacă le înțelegem astfel menirea, vom face deja un prim pas către însănătoșirea discursului public pe această temă, cu scopul final de a reda cetățenilor încrederea în niște instituții vitale pentru funcționarea statului român.

Al doilea motiv este că sistemul în sine are nevoie de reajustarea competențelor în interiorul cadrului legal, care la rândul său trebuie revizuit pentru a funcționa mai bine, mai transparent și cu mai multă eficiență. Serviciile de informații funcționează după legi gândite și adoptate în 1991, într-un context politic, social, economic și geostrategic fundamental diferit față de cel în care evoluăm astăzi ca societate și ca stat. Nota bene, acest cadru legislativ predatează chiar și actualul cadru constituțional.

Este necesară o discuție aplicată și apoi o adaptare bine calibrată a ariei de competență a diverselor componente ale sistemului de securitate națională. Trebuie să ne întrebăm ce rol trebuie să mai aibă un STS într-o lume în care siguranța comunicațiilor nu mai ține de cablurile care legau odată telefoanele, ci de riscurile de atacuri cibernetice convenționale sau hibride, de algoritmi de inteligență artificială care pot deturna sau distorsiona fluxuri de comunicații oficiale sau de protecția unor infrastructuri digitale critice. Și dacă decidem că moderizam mandatul și funcționarea STS, trebuie să ne întrebăm unde și cum îl așezăm în cadrul comunității de informații, cum reglăm integrarea acțiunilor lor cu cele de natură operativă sau strategică luate la nivelul celorlalte servicii. Aceeași poveste și la SPP. Mie, unul, mi-e clar că autoritățile statului și cei care vremelnic le slujesc pot fi expuși unor riscuri și că e nevoie de structuri de protecție eficiente. Dar trebuie ele să fie considerate servicii secrete? Cui îi servește? Ca și în cazul STS, asta nu înseamnă că ele nu trebuie să poată interacționa constant și eficace cu cei care posedă informații relevante, dar asta ține de mecanisme de raportare și coordonare operativă mai mult decât de menținerea unor statute și privilegii care nu contribuie la încrederea publică, ci mai degrabă o erodează.

În ceea ce privește SRI, SIE și serviciile sectoriale ale Armatei Române și ale MAI, cuvântul de ordine trebuie să fie clarificarea și buna delimitare a competențelor. Experiența și teoria ne demonstrează că orice suprapunere de competențe creează premise pentru concurențe neloiale între instituții, abuzuri și împiedică o auditare eficientă. Poate discuția așezată și aplicată ne va dovedi că trei servicii sunt suficiente (interne, externe și serviciul Armatei), iar celelalte organisme să fie reîncadrate în zona lor de competențe absolut necesare pentru o societate funcțională. Dar intenția demersului meu la acest moment nu este să dau rețete, ci să stimulez o dezbatere, cât mai consistentă și transparentă, pentru a ajunge la o așezare cât mai autentic legitimată a arhitecturii viitoare a comunității de informații. Ca membri UE și NATO, în lumea din ce în ce mai turbulentă în care trăim, e nevoie de acest lucru.

Mai rămân pe final două elemente cruciale ale acestei reforme: rolul CSAT și controlul civil al serviciilor de informații. O bună parte din neclaritățile ultimilor ani legate de activitatea serviciilor și implicarea lor în diverse sectoare civile, de la ANAF la sistemul judiciar, au avut la origini deliberări sau decizii CSAT despre care cetățenii și societatea au știut prea puțin sau deloc. Au primit serviciile instrucțiuni formale de la CSAT pentru a sprijini activitatea instituțiilor civile pentru combaterea corupției sau fraudei fiscale? Dacă da, în ce trebuie să constea acest sprijin? A fost suficient pentru a legitima practici instituționale sau celebrele Protocoale? Astfel de întrebări nu mai au voie să subziste într-o democrație matură. CSAT trebuie el însuși reformat, deciziile sale trebuie așezate în cadrul normativ național, în așa fel încât ele să poată fi nu doar cunoscute și accesibile, dar să poată fi supuse unor forme legitime de control democratic.

În continuarea aceleiași idei despre control democratic, ultimul element esențial al reformei trebuie să fie o regândire a activității de monitorizare, auditare și control al activităților serviciilor de informații. Începând de la bugetele alocate, modul lor de cheltuire și terminând cu cadrul larg de activități și intervenții, toate acestea trebuie supuse controlului civil. Pentru asta trebuie regândit mandatul comisiilor de specialitate din Parlament, formele de auditare și raportare. Iar pentru asta nu e nevoie doar de modificări legislative, trebuie să reflectăm serios și la oamenii care ar trebui să facă acest control. Așa încât am ajuns înapoi la premisa inițială: până când nu avem o clasă politică serioasă în Parlament, pe care să ne putem baza că înțelege ce înseamnă așezarea clară a propriilor atribuții de control din partea comisiilor parlamentare, nu vom putea discuta despre reforma bugetelor și a competențelor din această zonă.

Ca și concluzie, revin la rolul central al președintelui României, singurul în măsură să acționeze ca garant al acestei reforme. Alianța USR PLUS este pregătită să suștină demersurile președintelui, noi avem și competența, și curajul.

* Editorial de Dragoș Tudorache, europarlamentar, președintele executiv al PLUS, publicat pe digi24.ro

 

PLUS nu este partid parlamentar,
deci nu beneficiază de subvenții

Citește în continuare

Editoriale

De ce va mai fi greu o vreme

Publicat

pe

Puteți verifica robinetele din cinci în cinci minute. Nu va curge apă caldă, după cum nu va curge nici miere sau lapte. Nimic nu se poate repara peste noapte. Dacă ar fi fost așa de simplu, ar fi făcut-o oricine, inclusiv Firea.

Marele merit al rezultatelor de ieri e demonstrația că se poate. Nu pot să ascund satisfacția de a o vedea plecată pe Firea, dar plecarea ei rămâne secundară. Marele câștig e dat de faptul că societatea are resurse umane pentru a înlocui mascarada de clasă politică din ultimele trei decenii plus, lucru cu adevărat valoros, experimentarea evadării. De ani buni, părea că suntem condamnați să alegem între aceiași oameni. De altfel, nu doar o senzație, ci purul adevăr. Primarul trecea de la PSD la PNL sau invers. Cum apărea cineva nou, cum era terfelit. Astăzi, însă, lucrurile stau complet diferit. În multe locuri și la scoruri remarcabile, conservaționiștii de la PNL și PSD au pierit rușinos. Se pot bucura de scorul național, dar acum au cu adevărat o problemă.

De cealaltă parte, ideea că s-au rezolvat toate trebuie contrazisă permanent. Abia a început. E o chestiune de privilegii. Nu se vor ridica recunoscând că sunt corupți și incompetenți. Vor sta ascunși o vreme, după care cu resursele financiare considerabile vor reveni la zgomotul de ieri. Așa cum Mircea Badea s-a transformat în Dana Budeanu, așa se vor metamorfoza și băieții care au pierdut votul ieri. Nu pleacă lupul de la stână, pentru că așa funcționează natura umană. Mai ales că știu clar cât de greu e de reparat ce au stricat.

Firea știa că nu avea cum să repare apa caldă. Știa de ani buni. Dar ca să fie apa caldă astăzi ar fi însemnat să angajezi specialiști în loc de oameni de casă. Ar fi trebuit să investească pe bune în loc să își hrănească pruncii din firmele înființate ilegal. Să se chinuie, să muncească, să riște. Or, astea nu sunt pentru ei. Economic le e mai bine să nu facă. Și după aia să îi blameze pe cei care muncesc.

De asta o să fie greu încă o vreme. Dar ce trebuite să știți e că, dacă va fi bine, abia atunci o s le fie lor rău.

Citește în continuare

Cele mai citite