Urmărește-ne
https://stiri.plus/wp-content/uploads/2018/07/Întrebăm-România-Împreună.jpg

Editoriale

Cum câştigăm?

Publicat

pe data de

Un scenariu vehiculat în aceste zile este acesta: Klaus Iohannis ar fi putut să nu o revoce pe Laura Codruța Kovesi din funcția de procuror-șef al DNA.

Ar fi fost constituțională o astfel de decizie? Răspunsul onest este: nu știm. Au apărut multe teorii cu privire la instrumentele pe care Iohannis le putea folosi: revocarea, dar la un termen ulterior; solicitarea unor clarificări din partea Curții Constituționale; sau chiar refuzul ferm de a pune în aplicare decizia Curţii pe motiv că ar fi ea însăşi neconstituţională. Deși există argumente în favoarea sau împotriva fiecărei astfel de soluții, niciun jurist serios nu s-ar grăbi să dea un răspuns ferm. Iar asta pentru că în justiție, răspunsul, oricât de nedrept ar putea el să pară, aparține de fiecare dată instanței. 

Astăzi avem o singură certitudine: președintele a revocat procurorul-șef al DNA. La o primă vedere, ar putea părea triumful coaliţiei PSD-ALDE în războiul împotriva justiţiei pornit acum un an şi jumătate. Totuşi, odată ce facem un pas în spate pentru a obţine o vedere de ansamblu, realizăm că este doar o victorie minoră. Laura Codruța Kovesi a reprezentat principala ţintă a atacurilor coaliţiei politico-mediatice a infractorilor, care a transformat-o în simbol. Dar ceea ce îşi doresc cu adevărat liderii PSD-ALDE este să scape de pedepse pentru infracţiunile săvârşite. Din păcate pentru ei, revocarea procurorului-şef al DNA nu va aduce închiderea nici măcar a unui dosar ori înlăturarea vreunei pedepse deja pronunţate.  

În schimb, în războiul împotriva justiţiei rămân numeroase alte fronturi de luptă, iar victoria PSD-ALDE în unele dintre ele ar putea genera efecte majore:

  • Legile justiției, deşi aprobate pe repede înainte în decembrie 2017, încă sunt în circuitul dintre Parlament, Preşedinte şi Curtea Constituţională. Protestele masive au întârziat cu mai mult de jumătate de an intrarea lor în vigoare şi mai rămâne încă timp pentru presiune asupra autorităţilor.
  •  Modificările la Codul de procedură penală, prin care PSD-ALDE limitau posibilitatea folosirii înregistrărilor de pe camerele de supraveghere ca probe ori obligau victima să privească infractorul în ochi atunci când dădea declaraţii, sub scuza asigurării dreptului la apărare al inculpaţilor, au fost trimise de către Preşedinte Curţii Constituţionale cu doar câteva zile în urmă. Aceleaşi modificări sunt analizate şi de către Comisia de la Veneţia, care va da o soluţie în octombrie.
  • Modificările la Codul penal, a căror eventuală adoptare ar face ca numeroşi lideri PSD-ALDE, inclusiv Liviu Dragnea, să scape de acuzaţiile de corupţie existente, au fost contestate la Curtea Constituţională atât de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi de către partidele din opoziţie.  Vor urma, cel mai probabil, întoarcerea lor în Parlament de către Preşedinte şi o nouă sesizare a Curţii Constituţionale. Mai mult, instituţii precum Comisia Europeană şi-au arătat deja indignarea cu privire la reglementările propuse. 
  • Numirea noului procurer-şef al DNA se va face, cel mai probabil, potrivit prevederilor actuale, ce nu limitează dreptul Preşedintelui de a refuza mai multe propuneri venite din partea ministrului justiţiei, asigurând conducerea în viitor a DNA de către un procuror cu adevărat independent şi experimentat. 

Rămân, aşadar, fronturi deschise, mai multe decât ne-am aştepta. Care sunt actorii pe fiecare dintre acestea?

În ofensivă, o coaliţie PSD-ALDE mai fragilă pe zi ce trece – diferenţa de doar două voturi cu care a fost adoptat Codul Penal este cât se poate de grăitoare. La conducerea coaliţiei, Liviu Dragnea, din ce în ce mai singur, înconjurat de doar câţiva loiali lipsiţi de orice competenţă. Aliaţi precum ALDE şi UDMR au arătat că sunt dispuşi să facă pasul în spate atunci când interesul lor o cere, iar instituţii precum Curtea Constituţională au un simţ teribil de pentru a alege tabăra câştigătoare.

În apărare, mult mai mulţi: instituţii din domeniul justiţiei precum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii; asociaţii profesionale precum Forumul Judecătorilor sau Asociaţia Procurorilor, cuprinzând adevăraţi profesionişti ai justiţiei; partide politice din opoziţie şi numeroase organizaţii civice; Preşedintele, care chiar dacă i-a dezamăgit pe mulţi prin decizia privitoare la revocarea  Laurei Codruța Kovesi, mai are numeroase instrumente pe care trebuie să le folosească înţelept; Comisia Europeană, Comisia de la Veneţia sau GRECO; şi, cel mai important, noi, cetăţenii obişnuiţi. 

Prin intimidare şi ameninţări, Dragnea a câştigat o bătălie simbolică, obţinând revocarea lui Kovesi. Să ne amintim ultima bătălie simbolică pe care am câştigat-o noi, ceilalţi: abrogarea OUG 13. 

Cum am câştigat atunci? Aceeaşi este soluţia şi acum. 

Atunci am pus problemele societăţii înaintea priorităţilor personale, participând la proteste timp de zile în şir. Iar ei s-au speriat. Acum este nevoie ca tot împreună să ne implicăm în proteste, în dezbateri civice, în organizaţii ale societăţii civile sau în partide politice. Le este deja frică, este nevoie de încăpăţânarea noastră pentru a-i speria din nou. Şi, de data aceasta, definitiv. 

Citește în continuare
Adaugă un comentariu

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Editoriale

Cum (nu) putem solicita suspendarea ratelor bancare

Publicat

pe

𝐒𝐮𝐬𝐩𝐞𝐧𝐝𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐫𝐚𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐛𝐚𝐧𝐜𝐚𝐫𝐞 – povestea ajutorului dat de Guvernul României sistemului bancar printr-un pachet de măsuri ce era destinat cetățenilor.

Aseară s-a publicat în Monitorul Oficial Ordonanța de Urgență nr. 37/2020 care permite suspendarea plății ratelor bancare pentru o perioadă de nouă luni. Era nevoie de o lege ancorată în principiul solidarității, o lege care să împartă just și echitabil riscurile și pierderile provocate de pandemia cu COVID 19, iar nu despre o lege prin care să fie create noi privilegii pentru sistemul bancar. Din comunicările transmise de către Guvern proiectul de OUG părea a fi unul bun, îndreptat și centrat pe nevoia cetățenilor, însă realitatea se prezintă din păcate diferit.

𝐏𝐫𝐢𝐦𝐮𝐥 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐮 ce merită spus este că această lege nu poate fi aplicată în acest moment pentru că nu au fost publicate normele metodologice la care face trimitere ordonanța. Cu toate acestea termenul maxim de 45 de zile până la care se pot transmite cererile de suspendare a ratelor a început să curgă, asta deși în acest moment nu pot fi adresate astfel de cereri.

𝐈𝐧 𝐚𝐥 𝐝𝐨𝐢𝐥𝐞𝐚 𝐫𝐚𝐧𝐝 trebuie remarcat faptul că de această prevedere nu poate beneficia orice persoană. Cel care solicită suspendarea trebuie să dovedească faptul că veniturile i-au fost afectate direct sau indirect de situația gravă generată de pandemia de COVID 19. Modalitatea prin care se face această dovadă va fi reglementată prin Norme Metodologice. Cu alte cuvinte, Guvernul a evitat să tranșeze acest aspect acum și așteaptă reacții din partea societății civile.

Persoanele care înregistrează întârzieri la plată nu vor putea beneficia de prevederile acestei ordonanțe decât în măsura în care achită aceste restanțe anterior trimiterii solicitării de suspendare a plății ratelor. Cu alte cuvinte, cei care erau într-o situație financiară precară, anterior declarării stării de urgență, nu sunt ajutați să treacă cu bine peste această perioadă critică. Condiția ca aceștia să achite restanțele anterior solicitării de suspendare a ratelor este una imposibil de realizat în majoritatea covârșitoare a cazurilor.

𝐑𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐚𝐟𝐞𝐫𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐧𝐞𝐢𝐩𝐨𝐭𝐞𝐜𝐚𝐫𝐞 (de nevoi personale cum mai sunt acestea denumite) vor putea fi suspendate cu un sacrificiu consistent din partea clienților persoane fizice, anume majorarea consistentă a dobânzii și a capitalului. Dobânda ce curge pe perioada suspendării se va capitaliza (se va adăuga la valoarea creditului rămas în plată) și va fi purtătoare de dobânzi. Cu alte cuvinte, în cazul creditelor neipotecare, băncile își majorează volumul creditelor acordate, câștigând astfel dobânzi și comisioane suplimentare. Trebuie precizat faptul că aceste credite fără ipotecă sunt accesate în general de persoanele cu venituri reduse, care pentru cea mai mică investiție au nevoie de accesarea unui credit.

𝐂𝐫𝐞𝐝𝐢𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐢𝐩𝐨𝐭𝐞𝐜𝐚𝐫𝐞 (cele pentru care banca are o garanție asupra unui imobil) sunt avantajate pentru că în cazul lor dobânda acumulată pe perioada suspendării ratelor nu se va capitaliza și nu va fi purtătoare de dobândă. Această dobândă se transformă într-o creanță distinctă, ce va trebui achitată în 60 de luni.

De exemplu, aplicând această ordonanță în privința creditului meu ar rezulta următoarele, pentru cele 9 luni de suspendare, dobânda datorată ar fi de 9000 lei. Începând cu ianuarie 2020 aș achita ratele în cuantumul datorat în acest moment, la care se va adăuga plata eșalonată a celor 9000 lei pe o perioadă de maxim 60 de luni (dobânda este 0 pentru cei 9000 de lei). Ceea ce nu clarifică însă ordonanța, este legat de posibilitatea băncilor de a percepe comisioane (dobândă mascată) pentru suma datorată cu titlu de dobândă pe perioada de suspendare a plății ratelor.

Ordonanța 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐢𝐞 𝐠𝐚𝐫𝐚𝐧𝐭𝐢𝐢 𝐠𝐮𝐯𝐞𝐫𝐧𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐥𝐞 în favoarea băncilor pentru garantarea plății dobânzilor ce au curs pe perioada de suspendare a ratelor. Oare care este motivul pentru care a fost necesară acordarea acestor facilități sistemului bancar? Întrebarea este una îndreptățită din moment ce varianta la îndemână ar fi fost menținerea și extinderea garanțiilor preexistente și în privința dobânzii ce a curs pe perioada suspendării plății ratelor.

𝐂𝐨𝐧𝐜𝐥𝐮𝐳𝐢𝐚 este că din această procedură de suspendare a plății ratelor câștigul consistent va fi marcat de bănci, care vor încasa dobânzi pentru perioada în care ratele au fost suspendate. Un câștig moderat îl pot avea și cei care au credite ipotecare, însă cei mai mulți clienți, cei cu credite de nevoi personale, care au veniturile cele mai mici, vor primi doar o gură de oxigen în această perioadă și începând cu ianuarie 2021 vor achita ratele majorate, plătind dobândă la dobânda ce a curs pe perioada cât au fost suspendate ratele.

* Editorial de Alexandru Dimitriu, avocat, candidat din partea PLUS la Primăria Sector 5 

Citește în continuare

Editoriale

Cum poate supraviețui Uniunea Europeană crizei coronavirus

Publicat

pe

UE este la răscruce. Din nou. Auzim acest lucru la fiecare câțiva ani în context de criză, fie că e vorba de criza economică și financiară, de criza migranților sau, acum, de criza COVID-19. Problemele ei sunt atât interne, cauzate de disfuncționalități ale sistemului actual de guvernanță dar mai ales de design, UE nefiind dotată de către acționarii săi, care sunt statele membre, cu instrumentele de care are nevoie, în special competențe și buget.

Bunăoară, în cazul actual al crizei coronavirus, instituțiile europene au făcut cam tot ce puteau, cu resursele avute la îndemână, chiar dacă UE nu are nici competențe să acționeze în materie de sănătate și nici un buget serios destinat acestui sector. Mai mult decât atât, acționarii ei, statele membre, au și subminat-o din interior impunând fiecare măsuri în mod ne-coordonat și chiar contrar intereselor celorlalte state membre, precum închiderea unilaterală a frontierelor, interzicerea exporturilor de echipamente medicale șamd. De asemenea, discuțiile recente dintre liderii statelor membre în privința măsurilor economice în contextul crizei s-au blocat în eterna încleștare între interese economice naționale distincte.

Dacă UE nu este în stare prea bună din cauza problemelor sale de design inter-guvernamental, nici statele națiune nu sunt într-o situație mai bună și nici nu au perspective prea optimiste. Cele trei crize enumerate mai sus nu au fost, în general, gestionate mai bine de state națiune, ba din contră. A ne imagina doar cum ar fi trecut România pe cont propriu, cu toate problemele pe care le știm, prin criza economică și financiară, prin criza COVID-19 sau cum s-ar adapta tsunami-ului de transformări care vor veni este de ajuns cât să ne dăm seama că viitorul nostru nu există singuri și nu poate fi separat de UE.

Însă același lucru este valabil pentru oricare din țările europene, inclusiv pentru cele mai puternice. Uitându-ne la tendințe, vedem că niciun stat membru al UE de unul singur nu va mai fi până în 2030 membru al G7, grupul celor mai mari economii globale, iar singura țară europeană din top 10 va fi Germania, pe ultimul loc în acest clasament. Centrul economiei globale se mută către est, China, India, Brazilia sau Indonezia fiind super-puterile economice de mâine.

Statele europene pot continua să fie relevante numai dacă Uniunea Europeană acționează ca un bloc integrat. În acel caz și numai în acela, Uniunea Europeană va putea rămâne la masă celor care decid și influențează mersul lumii într-un G3 alături de China și Statele Unite.

În același timp, economia și societatea anului 2030 vor arăta foarte diferit de cea actuală. Transformarea digitală, schimbările climatice care au repercusiuni după cum vedem și în planul sănătății publice, după cum a fost deja prognozat de Organizația Mondială Sănătății, precum și transformarea societală care grăbește democratizarea accelerată a proceselor de decizie schimbă fundamental lumea în care vom trăi. Nu peste 50 de ani ci în următorii 10 ani.

Singura șansă a țărilor europene pentru a continua să fie relevante în acea lume de mâine și de a răspunde eficient noilor crize de tot felul care vor veni stă în întrebarea simplă: sunt dispuse statele membre să dea competențele și bugetul necesar UE pentru că aceasta să rămână relevantă și odată cu ea, și statele membre care o compun? Dacă răspunsul este nu, atunci ritmul din ce în ce mai accelerat al crizelor de tot felul vor îngropa treptat Europa și o vor transformă într-un muzeu în aer liber al civilizației occidentale. Dacă răspunsul este da, atunci avem premisa pentru a merge mai departe și a ne lupta împreună pentru un viitor comun.

Buget

Chiar dacă impresia generală, mai ales în România, este că UE are un buget uriaș, realitatea este că resursele avute la dispoziție de UE sunt liliputane față de ceea ce ar fi necesar. Bunăoară, bugetul anual al UE este de aproximativ 160 de miliarde de euro adică similar unei țări că Austria și echivalentul a 13% din bugetul Germaniei (1200 miliarde), sau 2.5% din bugetul public cumulat al tuturor statelor membre (6400 miliarde euro). Nici raportarea la PIB nu este mai optimistă: bugetul anual al UE reprezintă aproximativ 1% din PIB-ul Uniunii în timp ce bugetul Franței reprezintă 55% din PIB, bugetul României reprezintă 35% din PIB iar bugetul mediu al statelor UE reprezintă 45% din PIB. Cu acest 1% din PIB, Uniunea Europeană este chemată să construiască infrastructură în jumătate de continent, să subvenționeze agricultorii din UE, să investească în cercetare, să fie bine reprezentată în lume, să controleze frontierele externe și migranții, să salveze economii europene aflate în colaps iar lista poate continua. Vrem mereu și constant mai mult de la UE dar statele membre îi dau din ce în ce mai puțini bani. Bugetul 2014-2020 a fost mai mic decât cel din perioada precedentă iar negocierile pentru bugetul 2021-2027 s-au blocat în urmă cu o luna din cauză că unele state membre doreau un buget de 1.11% din PIB iar altele de 1%.

Mai mult decât atât, referindu-ne strict la criza provocată de COVID-19, trebuie să știm că bugetul UE destinat Programului UE pentru sănătate este de 449 milioane de euro pe 7 ani, adică 0.00003% din PIB-ul UE. De asemenea, bugetul pe 7 ani destinat Mecanismului UE de protecție civilă este de 368 de milioane de euro. Ambele sume sunt evident, ridicole față de nevoile pe care le avem.

Dacă vrem să luăm cu adevărat în serios Uniunea Europeană și viitorul nostru împreună, un punct de plecare ar fi cel puțin dublarea actualului buget, până la 2% din PIB și crearea de resurse proprii ale Uniunii pentru a nu mai depinde de contribuțiile directe ale statelor membre.

Competențe

În acest moment, potrivit tratatelor existente, Uniunea Europeană are trei tipuri de competențe: exclusive – cele în care doar UE decide, partajate – decide împreună cu statele membre, și de sprijin – competența este la statele membre iar UE doar ajută la buna cooperare. Foarte important de precizat acum în contextul crizei sanitare a COVID-19, că atât sănătatea cât și măsurile de criză și protecție civilă sunt în a treia categorie, adică sunt competențe ale statelor membre, UE intervenind doar marginal și neavând resurse bugetare serioase, așa cum am văzut mai sus.

În contextul în care o multitudine de studii, ca și realitatea ultimilor ani, ne arată că pandemiile și dezastrele naturale se vor înmulți, în special pe fondul schimbărilor climatice, dar și faptul că acest gen probleme nu se opresc la frontiere naționale, este imperativ necesar ca statele membre să mute sănătatea și răspunsul la catastrofe naturale mult mai sus în registrul competențelor și priorităților Uniunii.

Probabilitatea să trecem cu bine peste criza COVID-19 este mare. Probabilitatea ca Uniunea Europeană să rămână relevantă pe termen mediu și lung și odată cu ea, toate statele europene, se micșorează cu fiecare zi în care ne amăgim că vom trece cu bine prin evenimente excepționale folosind metode tradiționale.

Conferința privind viitorul Europei care va începe după ce criza COVID-19 se va fi terminat trebuie să fie momentul decisiv de trezire la realitate pentru noi toți. Ea trebuie să pună pe masă și să tranșeze răspunsul la 3 întrebări existențiale:

1. Suntem conștienți, noi, europenii, că fără să întărim Uniunea mergem cu toții către irelevanță? Dacă da, suntem dispuși să dăm Uniunii competențe și resurse pe bune?
2. Suntem conștienți noi, europenii, că întregul model economic în care am funcționat în ultimile zeci de ani e pe cale să se schimbe radical pe fondul transformărilor digitale, climatice, sociale? Dacă da, vrem să îl îmbrățișăm sau să ne opunem lui?
3. Suntem conștienți, noi, europenii, că schimbările climatice și efectele lor, precum pandemiile, sunt cât se poate de reale și că ne vor afecta din ce în ce mai mult? Dacă da, suntem dispuși să luptăm serios împotriva lor și să investim resurse pentru a le combate, pentru a ne adapta stilul de viață și pentru a fi pregătiți în fața potențialelor crize?

* Editorial publicat pe www.digi24.ro

Citește în continuare

Editoriale

Micul producător agricol dispare, odată cu criza. Și e foarte important pentru siguranța noastră alimentară

Publicat

pe

România nu a reușit în 30 de ani să dezvolte un sistem competitiv pentru colectarea, comercializarea și procesarea producției agricole, mai ales dacă vorbim de ceea ce produc peste 200.000 de mici fermieri.

Da, câteva cooperative s-au format și, da, piețele agroalimentare s-au extins. Însă, în plină pandemie de coronavirus, micii fermieri au rămas izolați. Legumele, carnea, laptele rămân pe stoc, fară a ajunge la consumator, în condițiile în care rafturile magazinelor sunt tot mai goale. Internetul este plin în aceste zile cu anunțurile lor disperate. Platformele de agricultură prezintă zilnic cazurile extreme ale producătorilor locali.

Cum am ajuns aici?

Prin culpă comună. Primul vinovat este, normal, statul român. Pentru că a eșuat în a gândi și implementa proiecte regionale, pentru a le oferi acces la finanțare, la depozitare, comercializare și procesare. Și micii fermieri au partea lor de vină, pentru că au refuzat insistent asocierea în cooperative agricole, ceea ce le-ar fi dat șansa unor investiții cu fonduri europene, pentru colectare, depozitare și chiar procesare.

Micul fermier – producător de legume – asigură peste 70% din consumul intern. Da, peste 70%! El vinde pe trei canale: în piața agroalimentară – 60%, în marile rețele de supermarketuri – 20%, către mari centre de colectare și procesare 20%. În aceste zile, prima producție de legume pentru anul 2020 poate fi livrată. Dar din păcate lipsește. Cam de peste tot.

De ce? 

  • Micul producător înseamnă muncă în familie. Cu mulți fermieri la vârste înaintate. Frica, restricțiile, lipsa unor măsuri coerente – toate – fie l-au determinat să nu meargă în piață, fie i-a fost restricționat accesul în piață.
  • Marile lanțuri comerciale se aprovizionau de la cooperative regionale sau din import. Nu au acces la micul producător local, nu îi cunosc pe acești oameni, nu au echipe prin care să ajungă la fiecare fermier.
  • Prea multe autorități locale au decis, în grabă, închiderea piețelor agroalimentare. O mare greșeală! Acolo poți găsi produse proaspete, locale, într-un spatiu mult mai sigur – majoritatea fiind amenajate în spatii deschise.
  • Primele restricții de circulație adoptate de Guvern nu au luat în calcul efectele pentru agricultură. Abia în seara de 24 martie, în noua ordonanță, agricultorii sunt exceptați de la restricțiile de circulație, chiar și cei cu vârsta peste 65 de ani. Însă cele peste 10 zile în care a fost limitat accesul în piețe, atât al vânzătorilor, cât și al cumpărătorilor, au condus către închiderea acestui lanț scurt de aprovizionare.

Ce putem însă face pentru a repune în mișcare lanțul scurt, pentru a păstra siguranța alimentară, dar și pentru a salva producătorul local:

  1. Administrația locală:
  • Va trebui să mențină deschise spatiile agroalimentare publice. Să permită accesul doar pentru producătorii locali atestați, eliminând astfel creșterea artificală a prețurilor
  • Va trebui să asigure igienizarea și dezinfectarea acestor spații, să ofere echipamente de protecție pentru vânzători, pentru că, din păcate, mulți nu au de unde să își procure măști și mănuși
  • Să scadă consistent sau să elimine chiria pentru spatiile din piața agroalimentară, pentru o perioadă de minimum 60 de zile, pentru a-i ajuta pe acești producători
  • Să asigure accesul și să informeze populația asupra programului din piața publică
  • Să asigure zone de descărcare în zona din apropierea piețelor
  • Să întocmească reguli de siguranță pentru această perioadă, un program adaptat restricțiilor și să asigure informarea privind programul de funcționare.
  1. Agenția de plăți și intervenție pentru agricultură (APIA) este instituția care colectează datele tuturor producătorilor agricoli (cultură, suprafață, localitate, număr de telefon, adresa de e-mail), pentru că aici se depun cererile pentru plata subvențiilor.

Prin urmare, fiecare centru județean APIA ar trebui să:

  • Îi informeze pe producătorii agricoli asupra centrelor de colectare și vânzare, asupra programului de funcționare și a regulilor adoptate de fiecare administrație locală.
  • Să extindă sistemul electronic de relații contractuale (care momentan există în sectorul de produse lactate pe filiera producător-procesator) și pentru producătorii de carne, legume, fructe, ouă și alte alimente de bază. Doar că în acest caz sistemul ar trebui să faciliteze, nu să oblige, relația producător – comerciant. Astfel, lanțurile comerciale, care au azi probleme serioase în lanțul de aprovizionare, și-ar putea găsi furnizori locali, cu produse proaspete. Iar producătorii cu suprafețe medii ar reuși să își comercializeze produsele.
  1. Marile lanțuri comerciale ar trebui să ofere sprijin pentru Ministerul Agriculturii și APIA, pentru a dezvolta un sistem de achiziții rapid, pentru că astfel să își poată servi clienții. Sprijinul ar trebui să fie în primul rând de resurse pentru dezvoltarea sistemului, dar după aceea și logistic, pentru preluarea acestor produse de la producători. Însă pot deveni adevărate centre de colectare locale în această perioadă.
  2. Direcțiile sanitare veterinare (DSVSA) vor trebui să propună și să implementeze, în scurt timp, un set de măsuri prin care să asigure siguranța alimentară și analiza produselor la recepție. În cazul produselor de origine animală, ar trebui să asigure inspecția în timp util în fermă, fară întârziere, și să răspundă tuturor cererilor.
  3. Ministerul Agriculturii ar trebui să transfere rapid sume din celelalte programe de finanțare, pentru achiziția urgentă a unor laboratoare mobile, pentru a facilita analiza și aprobarea la vânzare a produselor de origine animală. Dar nu doar atât. Ar trebui să elimine taxele pentru realizarea acestor analize, pentru o perioada de minimum 60 de zile.

Și pentru că tot ar fi trebui să ajungă, cam de 12 luni, acele abatoare mobile, acum ar trebui urgentată livarea acestor unități. Pentru că procesatorii reclamă lipsa materiei prime, mulți având furnizori din Spania sau din Germania.

Ministerul Agriculturii, împreună cu Ministerul Economiei, ar trebui să aducă repede în aprobare un proiect pentru a asigura finanțarea micilor producători agricoli, mai ales că foarte mulți dintre ei aveau în perioada următoare credite în aprobare. Și fără o finanțare a activității, ei nu vor putea continua procesul de producție.

  1. Noi, consumatorii, ar trebui să verificăm programul spațiilor agroalimentare publice, să le cerem autorităților locale deschiderea și păstrarea în bune condiții de igienă și siguranță a acestora. Îi putem sprijini pe micii fermieri, achiziționând produse locale, proaspete.

În astfel de momente, realizăm cât de importantă este producția internă de alimente și medicamente. Sunt produse prioritare, indiferent de situația economică sau de conjunctura europeană. În România, însă, este și o problemă socială. Pentru că micii producători, peste 200.000 la număr, înseamnă peste jumătate de milion de oameni, pentru care acesta este și singurul venit.

Editorial de Mihai Moraru, președinte PLUS Buzău, fondatorul uneia dintre cele mai dezvoltate companii de agri-business cu capital românesc.

Citește în continuare

Cele mai citite