Urmărește-ne
https://stiri.plus/wp-content/uploads/2018/07/Întrebăm-România-Împreună.jpg

Editoriale

Cele două întrebări de la referendum, pe înțelesul tuturor

Publicat

pe data de

Klaus Iohannis a anunțat astăzi, după mult timp de analiză, întrebările pe care le va adresa poporului la referendumul din 26 mai. Întrebările sunt mai degrabă tehnice, iar implicațiile lor, multiple. Ca cetățeni, este util să ne luăm câteva momente pentru a înțelege pe deplin ce suntem întrebați și care vor fie efectele răspunsurilor noastre.

Într-o Românie guvernată responsabil și în interesul cetățenilor, problemele supuse referendumului din 26 mai 2019 ar fi lipsite de utilitate. Cu toate acestea, guvernarea PSD-ALDE a dovedit un profund dispreț față de regulile democrației și ale statului de drept, motiv pentru care se impune intervenția urgentă a poporului român, titularul de drept al suveranității României.

1. Sunteți de acord cu interzicerea amnistiei și grațierii pentru fapte de corupție?

Potrivit legislației în vigoare, amnistia presupune înlăturarea răspunderii penale a tuturor persoanelor care au săvârșit până la acel moment o anumită infracțiune, indiferent dacă acestea fuseseră identificate și condamnate sau dacă infracțiunea nu ieșise încă la iveală. În schimb, grațierea poate scăpa de pedeapsă doar persoanele deja condamnate.

Amnistia și grațierea reprezintă acte de clemență ale statului. Clemența este un atribut al suveranității ce aparține poporului român, iar nu politicienilor aflați în mod vremelnic și efemer la putere. Ținând cont de faptul că infracțiunile de corupție sunt comise într-o proporție covârșitoare de oameni politici sau numiți politc, este  importantă consultarea titularului suveranității, poporul român, singurul care poate gira o astfel de inițiativă legislativă.

Foarte probabil, cetățenii vor fi bucuroși să interzică amnistia sau grațierea. Intervin, însă, două probleme:

  • Interdicția va privi doar faptele de corupție (luare de mită, dare de mită, trafic de influență, cumpărare de influență), dar nu și infracțiunile de serviciu (delapidare, abuz în serviciu, neglijență în serviciu, deturnarea de fonduri etc.);
  • Din păcate, întrebarea privește amnistia și grațierea adoptate expres, prin texte care menționează clar, spre exemplu, că “se amnistiază infracțiunile de luare de mită” sau “sunt grațiați condamnații care au făcut parte din PSD și ALDE”. În fapt, puterea nu o să adopte niciodată norme atât de bătătoare la ochi. În schimb, vor adopta amnistii mascate, precum  reformularea unor texte de incriminare, astfel încât acestea să devină inaplicabile. Este concludent precedentul redefinirii abuzului în serviciu, când, deși infracțiunea a fost formal păstrată, textul din codul penal a fost modificat astfel încât el să nu mai fie aplicabil decât într-un număr infim de situații. În toate celelalte situații, infractorii erau, indirect, amnistiați. PSD și ALDE vor putea face acest lucru în continuare.

Pe scurt, un răspuns covârșitor pentru “DA” va fi util în a stopa avântul PSD-ALDE. Dar ar fi putut să fie chiar mai util dacă întrebarea privea și măsuri de ușurare a regimului sancționator sau de dezincriminare indirectă.

 

2. Sunteți de acord cu interzicerea ordonanțelor de urgență ale Guvernului în domeniul infracțiunilor, corelat cu extinderea dreptului de a ataca ordonanțele de urgență direct la Curtea Constituțională?

Întrebarea propusă de președinte este evident una complexă și, poate, greu de înțeles. Pentru a fi mai bine înțeleasă de către votanți, trebuie împărțită în două elemente esențiale, respectiv:

  • Interzicerea ordonanțelor de urgență ale Guvernului în domeniul infracțiunilor

Interzicerea ordonanțelor de urgență ale Guvernului prin care să fie introduse, modificate sau abrogate infracțiuni ori pedepse lasă drept unică alternativă dezbaterea unor astfel de măsuri în Parlament. Cum identificarea unei fapte drept infracțiune presupune gradul maxim de duritate a sancțiunii, este firesc ca acest lucru să poată fi realizat de către organul reprezentativ suprem al poporului român, Parlamentul.

Cu siguranță, unul dintre principalele argumente pe care PSD-ALDE le vor folosi în încercarea de a se opune referendumului este necesitatea de a pune în mod rapid în aplicare deciziile Curții Constituționale a României, folosind o ordonanță de urgență, atunci când s-a stabilit neconstituționalitatea unor texte ale Codului Penal.

În fapt, trebuie să fim pregătiți să explicăm că textul Constituției prevede un termen relativ larg pentru punerea în acord a articolelor declarate neconstituționale cu deciziile Curții, respectiv 45 de zile de la momentul publicării acestor decizii. Folosind procedura de urgență, reglementată expres, parlamentarii ar putea rapid să dea efect acestor decizii, fără a fi necesară intervenția Guvernului. 

Nu în ultimul rând, prevederile declarate neconstituționale se abrogă de drept după expirarea termenului de 45 de zile în care Parlamentul este obligat să le modifice. Prin urmare, nu se poate pune problema existenței unei urgențe apte a justifica emiterea unei Ordonanțe de Urgență din moment ce norma declarată neconstituțională nu își mai produce efectele.

  • Extinderea dreptului de a ataca ordonanțele de urgență direct la Curtea Constituțională

În mod absurd, la momentul actual, Constituția prevede exclusiv competența Avocatului Poporului de a contesta ordonanțele de urgență ale Guvernului, în afara unui proces existent pe rolul unei instanțe. Ne amintim cu toții presiunea pusă asupra Avocatului Poporului în cazul OUG 13/2017 și a OUG 7/2019. Prin comparație, legile, deși au o putere egală cu cea a ordonanțelor de urgență, pot fi contestate și de președinte, de parlamentari, de Înalta Curte de Casație și Justiție sau de Guvern. Posibilitatea ca parlamentarii sau judecătorii Înaltei Curți să conteste o ordonanță de urgență a Guvernului imediat după adoptarea acesteia ar fi cu adevărat un pas înainte pentru a preveni atacurile rapide ale Guvernului, la adăpostul nopții, împotriva legislației care nu le este favorabilă liderilor săi.

Din păcate, o astfel de extindere a dreptului de a contesta ordonanțele de urgență necesită și revizuirea Constituției. Cum referendumul convocat de către președinte este doar unul consultativ, iar nu unul de revizuire a Constituției, efectele sale nu se vor produce imediat (așa cum voi arăta și în cele ce urmează).

Dincolo de întrebări, este important să mai înțelegem două aspecte care afectează în mod direct efectele referendumului:

  • Validarea referendumului depinde de întrunirea cumulativă a două condiții: minimum 30% dintre cetățenii cu drept de vot se prezintă la vot, iar opțiunile valabil exprimate reprezintă 25% din numărul total al cetățenilor de vot. Prin urmare, referendumul va produce efecte doar dacă vor participa la vot aproximativ 5.700.000 de români, iar minimum 4.725.000 vor vota valabil. Analizând participarea la vot de la ultimele alegeri europarlamentare (5.911.794 de participanți), realizăm că atingerea pragurilor prevăzute de lege pentru validarea referendumului nu trebuie luată ca un dat, cu atât mai mult cu cât sunt mari șanse ca unele partide să își îndemne susținătorii să nu voteze în cadrul referendumului. Bineînțeles, la condițiile amintite, se adaugă și condiția suplimentară ca minimum 50%+1 dintre votanți să își exprime susținerea pentru întrebările propuse.
  • Referendumul convocat de către președinte este unul consultativ. Altfel spus, în cazul unui vot pozitiv, nu produce un efect direct, iar nicio regulă nouă nu ia naștere. Dimpotrivă, rezultatul referendumului reprezintă mai degrabă o obligație morală pentru autoritățile statului român. Totuși, printr-o decizie din 2012 (Decizia nr. 682 din 27 iunie 2012), Curtea Constituțională a stabilit că un referendum consultativ poate avea un efect indirect. Altfel spus, autoritățile statului nu sunt obligate să transforme imediat în lege voința cetățenilor, dar nici nu pot adopta norme contrare acesteia.

Din acest punct de vedere, trebuie remarcat că formularea întrebărilor a fost una înțeleaptă: în cazul în care românii vor fi de acord ca Parlamentului sau Guvernului să le fie interzis să adopte anumite acte, orice act adoptat în acel domeniu va fi lipsit de efecte de către Curtea Constituțională. Astfel, orice act de amnistie sau grațiere va fi declarat neconstituțional, la fel ca orice ordonanță de urgență adoptată în domeniul infracțiunilor.

Chiar și așa, trebuie reținute observațiile făcute odată cu analiza primei întrebări – parlamentarii vor putea în continuare să adopte “amnistii mascate” prin redefinirea unor infracțiuni, ocolind astfel voința poporului.

Explicațiile anterioare sunt, în mare măsură, o sinteză. În ciuda tuturor scăpărilor și inconvenientelor, este clar că pentru noi toți și pentru binele României participarea la referendum și votul afirmativ este un act necesar pentru a încetini lupta PSD-ALDE pentru propria salvare.

Editoriale

S-a terminat „luna” femeilor, dar continuăm lupta pentru drepturile femeilor

Publicat

pe

Pentru că martie este considerată luna femeilor, am profitat de moment și, pe 10 martie, ne-am dat întâlnire pentru un al doilea eveniment cu și despre femei în politică. De această dată le-am avut ca invitate pe Oana Țoiu, deputată și președinta Comisiei de Muncă și Protecție Socială, și Ruxandra Cibu, consilier județean la Sibiu și președinta filialei PLUS Sibiu. Am discutat cu invitatele noastre despre cum au conciliat maternitatea cu femeia din spatele figurii materne și ce a însemnat pentru ele saltul pe scena politică.

It takes a village to raise a child. Sau poate ajuta statul?

În repetate rânduri am auzit și citit comentarii privind disponibilitatea femeilor de a se implica în politică și atitudinea uneori negativă cu care ele se confruntă, dat fiind că se consideră că femeile au alte responsabilități, pentru simplul fapt că sunt femei. Însă societatea noastră este în plină schimbare, iar colegele noastre, Oana și Ruxandra, alături de multe alte femei politician, arată că se poate să faci politică și să-ți îndeplinești și rolul de mamă. Faptul că suntem înconjurați de femei capabile să exceleze, în paralel, în rolul de politician și de mamă, fără să neglijeze nici unul dintre ele, nu înseamnă că nu este nevoie de susținere și implicare din partea partenerului și a familiei.  Mai ales, este nevoie de servicii disponibile pentru părinții care nu au o rețea de bunici să ajute la creșterea copilului. Un alt mod de a reuși să “jonglezi cu timpul”, după cum ne-a povestit Ruxandra Cibu, este de a avea ore de muncă flexibile. Dar tot ea ne-a povestit că a trebuit să renunțe la anumite poziții de muncă. Cel puțin în anumite domenii profesionale, această flexibilitate a stabilirii orarelor de muncă poate fi una dintre lecțiile prețioase pe care le putem reține în urma pandemiei de COVID-19 astfel încât munca la distanță să devină una dintre posibilitățile puse la dispoziția angajaților.

În diaspora, lipsa și distanța față de familie se simte mult mai acut, deoarece nu te poți baza pe o rețea de sprijin pentru îngrijirea copilului sau ajutarea mamei imediat după naștere. Totuși, multe dintre țările în care locuim au toate aceste servicii prevăzute și integrate, de la moașa care vizitează și monitorizează bunăstarea copilului cât și a mamei, la serviciu de curățenie și ajutor în casă (spălat, călcat, gătit) în primele luni după naștere, la ajutor psihologic și sesiuni de kinetoterapie pentru recuperarea mamei, atât fizic cât și mental, dar mai ales creșe.

Am notat în eveniment nevoia de a crea în România o rețea bună de creșe pentru a veni nu doar în ajutorarea mamelor și a părinților în general, ci și pentru a reda din libertate femeilor,  fie că își doresc să se reîntoarcă la locul de muncă  mai devreme de finalizarea celor 2 ani disponibili pentru concediul de maternitate, fie că își doresc, de ce nu, să se angajeze politic. Durata de doi ani de pauză solicitată în prezent mamei, în lipsa altor alternative, poate avea ca efect nedorit scăderea natalității, pentru că atunci când concediile de maternitate se cumulează, durata întreruperii carierei poate costa scump (și la propriu și la figurat – căci studiile arată că diferențele de carieră și salariu între femei și bărbați încep în momentul nașterii primului copil). Iar numărul copiilor ar trebui să fie o alegere personală.

România are o politică publică generoasă în ceea ce privește durata concediului de maternitate și flexibilitatea acestuia, însă aceasta acoperă doar jumătate din familiile cu nou-născuți. Mai mult decât atât, în ciuda existenței  concediului de paternitate, acest lucru se întâmplă foarte rar și este în continuare privit cu scepticism în societate. Prin urmare, femeile sunt singurele care suportă consecințele profesionale ale deciziei de a face un copil atât dacă își doresc să urmeze o carieră în politică sau în afara ei. Atunci când partenerul de viață intră în concediu de paternitate, cum a fost în cazul Ruxandrei Cibu, femeii îi poate fi mult mai ușor să se implice în politică sau să aibă activitate profesională, iar împărțirea responsabilităților în cuplu, în ceea ce privește creșterea copiilor, devine una mult mai echilibrată.

Pentru multe colege și colegi, politica rămâne o ocupație de tip voluntariat, și suntem bucuroase că avem colege care și-au asumat funcții publice. Însă nivelul de reprezentare este cu mult sub cel dorit și necesar pentru o țară europeană și pentru obiectivul de a avea structuri democratice reprezentative pentru societate. La nivel european, România se clasează pe locul 25 din 27 de state membre în ceea ce privește indicele egalității de gen. Iar punctul la care stăm cel mai prost este cel al puterii de decizie, ceea ce se traduce în subreprezentarea femeilor în forurile de decizie.

În 2017 lumea întreagă se întreba cum va fi posibil pentru Jacinda Ardern, aleasă președinta Noii Zeelande, însărcinată la momentul respectiv, să își ducă la bun sfârșit mandatul după nașterea primului copil. Răspunsul ei pe atunci a fost “O să facem să meargă bine (We’ll make it work)” și așa a fost. Și-a delegat atribuțiile către adjunctul său și a petrecut 6 săptămâni în concediu de maternitate, după care a revenit, reluându-și locul de președintă. A fost o știre care a făcut ocolul lumii atât înainte cât și după nașterea fetiței ei. Însă exemplul Jacindei este unul demn de urmat și de înțeles că se poate. Se poate să deții cea mai înaltă funcție în stat, să devii mamă în timpul mandatului și să-ți servești țara așa cum ți-ai propus. Pe deasupra, anul trecut Jacinda a câștigat, alături de partidul său, alegerile generale pentru a doua oară.

Jacinda a dat un model, dar el este departe de casă. Ne dorim ca astfel de modele să se înmulțească și la noi. Oana Țoiu a împărtășit deja în timpul discuției experiența ei de a merge cu un nou-născut în brațe la evenimente dominate, ca prezență, de bărbați. Alături de Jacinda, fiecare dintre noi are exemple de femei puternice, mame, care și-au  asumat  o carieră politică, chiar și în peisajul românesc. Avem nevoie de cât mai multe astfel de femei în spațiul public și politic, pentru ca exemplul lor să inspire noile generații și să continue să ne inspire pe noi înșine. Avem nevoie de structuri de decizie cu o reprezentare corectă și reală. Avem nevoie de mai multe femei ministre, mai multe femei în guvern, mai multe femei în politică.

Iar pentru ca acest scop să fie unul pe care să-l  putem atinge, ne vom concentra în următoarele dezbateri pe două subiecte majore: măsuri concrete prin care putem încuraja implicarea femeilor în politică și promovarea lor în poziții de responsabilitate în mod egal cu bărbații.

* Material de Roxana Vîlcu, Alina Gîrbea și Oana Duma

***

Proiectul Femei în Politică a fost inițiat de Roxana Vîlcu, Oana Duma și Alina Gîrbea cu scopul de a întări imaginea partidului PLUS drept principalul partid de pe scena politică din România care promovează femei competente în politică. Pașii făcuți deja de partidul nostru în această direcție trebuie consolidați și asumați ca parte a negocierii cu USR pentru un nou statut comun.

Dacă ai ratat evenimentul, poți viziona înregistrarea aici. Iar primul eveniment despre #femeiinpolitica este disponibil aici și aici.

Citește în continuare

Editoriale

Vreau să știm cine ne sunt securiștii

Publicat

pe

Istoria nu e o opțiune. Ne putem preface că nu există, că putem trăi și progresa fără ea, dar tot istoria ne-a învățat că o nație nu își poate construi viitorul fără a face pace cu trecutul, mai ales atunci când acela ascunde lucruri urâte. Or, pentru noi, în această țară, a ști cine ne-au fost securiștii este nu doar o obsesie istorică, e o datorie legitimă pentru a ne elibera viitorul.

Așa că e bine să vrem să știm dacă sunt securiști în USR PLUS, în PNL, în PSD sau dacă sunt vreunii ascunși în spatele AUR. La fel de mult cum trebuie să îi știm pe cei care au intrat în afaceri, pe cei din înalta societate, din mediul academic, din structurile discrete ale statului, din întreaga societate. E bine să știm cine sunt cei care ne supravegheau sau, mai rău, ne torturau părinții și bunicii. În aceeași măsură trebuie să înțelegem cât din istoria ultimilor 30 de ani a fost marcată de aceștia și dacă România este un stat în care forțe obscure mai decid pentru și în numele cetățenilor.

Trăim cu această pată permanentă pe care ne-o aruncăm ca o vină și o jignire unii altora. Vă rog să observați că nu există nicio voce din afara României, nicio acuză sau teorie care să susțină că suntem o țară controlată de niște forțe din umbră. Este doar o obsesie internă care vine din propria noastră istorie. Am fost performerii fostului bloc comunist în ceea ce privește aparatul de represiune. Diferența dintre noi și Germania de Est (comparabilă ca rol al STASI în societate) e că, în timp ce ei au mers către o transparentizare completă a dosarelor, noi ne-am încurcat în proceduri, formalisme, emoții și interese. Sunt perfect convins că factorul politic românesc a fost o piedică în transparentizarea dosarelor fostei Securități și probabil că a acționat în acest fel din motive personale, din interese directe sau din teamă. Oricum ar fi, deciziile politice de după Revoluția din 1989 au dus la o stare de suspiciune generală, o ușă larg deschisă conspiraționiștilor și teoriilor fanteziste care își găsesc suport în incapacitatea noastră de a tranșa lucrurile.

E momentul să nu mai ezităm și să trecem la transparentizarea completă a istoriei noastre recente. Nu avem nimic de ascuns, nu avem de cine să ne ferim și adevărul trebuie să ne elibereze. Ai fost parte a aparatului de represiune, ai participat în acțiunile regimului… ei bine, aceste lucruri nu trebuie ascunse. Judecata propriu-zisă o va face publicul, dacă îți dorești să candidezi și să fii parte a politicii de astăzi sau dacă vrei să influențezi public societatea românească. În rest, avem nevoie de împăcare cu propriul nostru trecut și avem nevoie să punem capăt speculațiilor și narațiunilor aberante pe care le clocesc tot felul de actori politici.

Nu îmi doresc să ajungem la decizii revizioniste, nu vreau să facem vânători de vrăjitoare și nici să pedepsim rudele cuiva pentru vina altcuiva. Nu vreau să alergăm pe nimeni pe stradă pentru că tatăl, unchiul sau mătușa au greșit în trecut. Dar trebuie să știm, ca apoi să decidem în cine avem încredere și în cine nu. Momentan, suspectăm pe toată lumea și trăim în scenarii care uneori par a fi scrise chiar de cei care se ascund.

Nu știu ce gândesc cei de la PNL sau PSD, dar noi, la USR PLUS, avem nevoie să facem acest lucru imediat și fără rezerve. Suntem principalele victime ale unor campanii de denigrare. Apropouri și scenarii abracadabrante, insinuări murdare și conspirații care mai de care mai jignitoare ne-au fost puse în spate din prima clipă a intrării în politică. Ei bine, haideți să le lămurim. Cine a făcut parte din aparatul de represiune nu trebuie să fie o enigmă și un mister. Punct. Vreau să știu cine ne sunt securiștii pentru sănătatea morală și funcțională a societății noastre.

Toți politicienii care s-au trezit cu un dosar penal au invocat mâna lungă a serviciilor care lucrează cu metode securiste. Unii cetățeni pot crede astfel de acuzații dacă nu au acces la informații. A invocat acest gen de acțiune Liviu Dragnea, au procedat la fel Elena Udrea și Dan Voiculescu. Și despre toți s-a spus că au colaborat cu serviciile, ca ar fi fost unii chiar ofițeri sau că sunt produse ale acestora. Mai sănătos pentru noi, ca societate, și pentru serviciile noastre de informații e să se facă totul public. Fiecare să își asume propriile acțiuni, propriul trecut, propria familie și propriul cerc de prieteni. România nu își mai permite să aștepte și să ignore.

Soluția nu stă în noi proiecte legislative și nici în crearea de registre. Avem un CNSAS, pe care însă l-am subfinanțat constant, în ideea că prea multe rezultate nu e bine să aibă. Ei bine, cel mai rapid drum către transparența trecutului Securității este prin investiția în CNSAS. Trebuie să le oferim buget și sprijin pentru ca arhiva Securității să fie scoasă la lumină. Toată. Nu cred că există în acele dosare secrete de stat care să mai afecteze România după 30 de ani. Poate că există informații care afectează anumite persoane sau destine, dar ele nu trebuie să mai fie secrete. Securitatea e parte a istoriei noastre și doar transparența totală, accesul deplin la dosare și publicarea tuturor informațiilor vor închide această rană.

Pentru tot ce am spus e nevoie de transparență. E nevoie să știm cum arată istoria noastră, cum ne guvernăm și cum decidem, e nevoie să ne cunoaștem pe noi înșine cu bune și cu rele. Se discută mult despre transparență pentru că e nevoie de ea în politică, în economie și în administrație. E timpul să știm cine ne sunt securiștii nu pentru dezvăluiri interesante, ci pentru a așeza societatea pe o direcție normală.

* Editorial de Dragoș Tudorache, europarlamentar USR PLUS, președinte executiv PLUS, apărut pe www.digi24.ro

Citește în continuare

Editoriale

Digitalizare pentru vaccinare, digitalizare pentru ca nimeni să nu fie lăsat în urmă

Publicat

pe

La începutul procesului de vaccinare am fost informați că, în vederea administrării vaccinului, populația României a fost împărțită în grupuri. Astfel, primii vaccinați au fost cei aflați în prima linie de la începutul epidemiei: personalul medical, lucrătorii din domeniile sănătății și social. I-au urmat, în a doua fază, persoanele cu grad de risc și lucrătorii care desfășoară activități în domenii-cheie, esențiale. Ne aflăm acum deja în etapa a treia, dedicată populației generale.

Normal ar fi ca trecerea la vaccinarea populației generale să însemne că orice cetățean român, fără patologii anterioare sau o slujbă considerată esențială, să aibă acces la vaccin. Acest principiu de acces universal la vaccin pare cumva inclus în expresia „vaccinarea populației generale”, dar poate fi încălcat ușor dacă nu ținem cont de un aspect extrem de important: modul în care omul de rând ajunge la vaccin. Românii au la dispoziție trei opțiuni: fie se programează fiecare cetățean prin platforma online dezvoltată de guvern, fie se programează telefonic la numărul dedicat pus la dispoziție de același guvern, fie este programat, prin intermediul platformei online, de medicul de familie.

Nu pare greu, nu? Atunci, unde e fisura? Dincolo de orice pauză tehnică ocazională, care poate afecta și cel mai bine pregătit instrument de acest gen, simplul fapt că vorbim despre o „platformă online” ne obligă să ne punem următoarea întrebare: au cetățenii români competențele digitale necesare pentru a se putea programa?

Pandemia a adus în viața noastră școala online, telemunca, iar platformele digitale – fie că ne referim la divertisment sau cumpărături – s-au consolidat ca principală conexiune dintre sufrageriile noastre și lumea exterioară. Conform Comisiei Europene, 70% din populația europeană e prezentă online, iar progresul înregistrat în materie de digitalizare în ultimul an este echivalentul a zece ani fără pandemie. Pentru restul de 30% dintre europeni, nu doar că nu s-a produs acest progres; acolo nu există nici măcar competențele digitale de bază. Iar asta produce niște consecințe pe care o societate cu adevărat incluzivă și democratică nu și le poate permite.

Breșa dintre populația cu competențe digitale și cea căreia îi lipsesc cu desăvârșire aceste competențe există dinaintea pandemiei. Dar nu putem permite să crească sau să afecteze accesul populației la programarea necesară pentru vaccinare. Cei mai norocoși dintre cetățenii fără competențe digitale minime au fost programați de copiii sau nepoții mai pricepuți. Eu însumi m-am programat tatăl, în vârstă de 83 de ani, în condițiile în care dumnealui are competențe digitale rezonabile, dar i-a fost dificil să se descurce totuși cu platforma. Cei mai puțin norocoși, fără rude/vecini/prieteni cu răbdare și competențe digitale, rămân la mila statului.

Și aici se complică, de fapt, situația. Pentru că nu reușim să acordăm un minimum de atenție competențelor digitale, avem instituții publice cu un nivel de digitalizare extrem de scăzut și o lipsă aproape completă de interconectare. Ne ghidăm după evidențe ale populației depășite, adunate prin metoda interviurilor față în față, demult uitată în majoritatea statelor europene. Iar asta afectează planificarea procesului de vaccinare și nu permite o distribuție adecvată a dozelor de vaccin.

Ne uităm puțin spre celelalte state din Europa. Încă de acum zece ani, realizau recensământul populației din date administrative Austria, Belgia, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Islanda, Țările de Jos, Suedia, Slovenia, iar de anul acesta li se alătură Estonia, Letonia, Lituania și Spania. Au baze de date și registre pe care chiar le pot folosi, cu acuratețe și costuri mult reduse. Știu foarte bine unde trăiesc locuitorii lor, în ce regiuni, cum pot distribui eficient resurse către ei. Inclusiv vaccinuri. Ceea ce înseamnă că, probabil, cetățenii acestor state nu vor fi nevoiți să recurgă la agroturism medical pentru a se vaccina împotriva COVID-19. Ceea ce permite, de exemplu, organizarea de centre de vaccinare direct în farmacii – se întâmplă în Franța într-un proiect-pilot proaspăt lansat.

În Israel, un alt exemplu, aproape o treime din populație a primit deja și a doua doză din vaccin. Aproape 80% din populația peste 60 de ani este imunizată. Orice persoană cu vârsta de peste 16 ani se poate vaccina fără programare. Digitalizarea sistemului de sănătate permite transmiterea de date anonime privind eficacitatea vaccinurilor sigur și rapid, oferind informație esențială în lupta împotriva virusului, inclusiv pentru categorii de populație precum tinerii, femeile gravide sau suferinzii de diabet. Oferă speranță că victoria se apropie încă o dată și este de partea noastră, a oamenilor. Rezultatele palpabile: școlile și grădinițele sunt deschise, populația poate circula în interiorul țării, se redeschid oportunități.

În România, statisticile arată că procesul de vaccinare se desfășoară mult mai eficient decât în alte state, dar se poate și mult mai bine. Este momentul în care putem demonstra că ne adaptăm cu rapiditate la provocările aduse de o criză globală aducând competențele digitale acolo unde este nevoie, unificând baze de date și servind comunitățile, fiind pregătiți în fața unor viitoare provocări.

De aceea vestea că prin Planul Național de Redresare și Reziliență – #PNRR – vom investi 4 miliarde de euro în digitalizare, punând baza unor reforme privind cetățenia digitală, digitalizarea administrației publice și asigurând accesul populației la internet și competențe digitale este o veste foarte bună. Tot prin PNRR urmează să investim în accesul la sănătate, inclusiv în rețeaua de medicină de familie și policlinici comunitare, care au exact rolul de a asigura că grupurile vulnerabile nu rămân fără servicii adecvate de prevenție și tratament.

Uniunea Europeană, printr-un act de solidaritate istorică, ne sprijină pentru a putea desăvârși reformele și investițiile pe care le așteptăm de atâta timp. De noi depinde însă să folosim această oportunitate pentru a fi în avangarda Europei, dar în același timp pentru ca nimeni să nu fie lăsat în urmă.

 

* Editorial de Dragoș Pîslaru, europarlamentar USR PLUS, coraportor al Mecanismului pentru Redresare și Reziliență, publicat pe www.digi24.ro

Citește în continuare

Cele mai citite