Urmărește-ne
https://stiri.plus/wp-content/uploads/2018/07/Întrebăm-România-Împreună.jpg

Editoriale

Brexit: cea mai proastă decizie din ultimii 70 de ani?

Publicat

pe data de

Marți ar trebui să aibă loc în Parlamentul britanic votul cu privire la acordul pentru Brexit dintre UE-27 și Guvernul Marii Britanii. Este un acord care se întinde pe 585 de pagini, obținut în al 12-lea ceas, după negocieri extrem de complicate și care nu mulțumește pe deplin pe nimeni, pentru că nu avea cum.

Șansele ca acordul să fie aprobat sunt extrem de reduse. Din motive diverse, și câteodată diametral opuse, atât o parte importantă din coaliția de guvernare (facțiunea pro-Brexit din Partidul Conservator și Partidul Unionist din Irlanda de Nord), cât și opoziția (Laburiștii, Liberal-Democrații și Partidul Național Scoțian) au anunțat că vor vota împotrivă. Cum UE-27 a declarat foarte clar că nu poate propune o altă variantă de acord, Marea Britanie se îndreaptă cu pași hotărâți către „hard-Brexit” pe 29 martie 2019.

Această respingere nu va fi însă decât continuarea unei serii de acțiuni care au urmărit doar interesul politic pe termen scurt, fără să țină cont de impactul adevărat pe termen lung. Mai jos, doar câteva dintre ele:

  • Lista interminabilă de dezinformări aproape zilnice din presa britanică din ultimii 25 de ani, de la așa-zisa interzicere a comercializării bananelor curbate până la imposibila impunere a cotelor de refugiați;
  • Pentru a câștiga alegerile interne din 2015, David Cameron a promis organizarea referendumului deși alimentase sentimentul anti-european pe tot parcursul primului său mandat;
  • Campania pro-Brexit din timpul referendumului a fost plină de minciuni, de la imigranții polonezi și romani veniți să trăiască din ajutoare sociale până la faimosul autobuz care promitea 350 de milioane de lire pe săptămână pentru sistemul de sănătate;
  • Fuga de responsabilitate și părăsirea corăbiei guvernării a politicienilor care au încercat să speculeze referendumul sau rezultatul lui pentru câștigul politic personal: David Cameron, David Davis, Boris Johnson, Dominic Raab etc.

Exact aceasta este problema principală: toate fanteziile pe care tabăra pro-Brexit le-a repetat în ultimii 2 ani s-au dovedit a fi niște minciuni. Iar cea mai sfruntată dintre toate este cea legată de impactul economic: indiferent de scenariul Brexit care va deveni realitate, nimeni nu poate ieși câștigător. De fapt, studiile făcute de OECD , IMF, PricewaterhouseCoopers și chiar de Trezoreria Marii Britanii arată că cel puțin până în 2030, chiar și în cel mai optimist caz, atât britanicii, cât și europenii de pe continent vor plăti un preț foarte scump pentru această decizie.  

Un calcul mediu arata un cost anual total al Brexit-ului de peste 200 de miliarde de euro pe an: din care o familie britanică va acoperi în medie 4000 de euro/an, iar o familie din UE-27 va acoperi peste 450 de euro/an. Până în 2030! Pe lângă țările care sunt legate foarte strâns economic de Marea Britanie (Irlanda, Danemarca, Cehia sau Olanda) și România va plăti un preț destul de mare din cauza reducerii fondurilor europene care vor fi disponibile comparativ cu scenariul în care britanicii ar fi continuat sa fie un contributor net la bugetul european.

Iar dacă vom ajunge la un “hard-Brexit”, adică scenariul care devine din ce în ce mai probabil, costul pentru familiile britanice poate fi chiar dublu! „You can’t have your cake and eat it” (zicala românească e mult mai colorată).

Acesta este costul real al populismului, intereselor politicianiste de moment și lipsei de onestitate și competență. De aceea trebuie să fim vigilenți la discursul anti-european pe care unii politicieni români încep să îl afișeze tot mai des: nu este decât rezultatul dorinței lor de a scăpa de atenționările de la Bruxelles.

Pe 26 mai 2019, românii au ocazia să arate cât de hotărâți sunt în a susține integrarea europeană a României: trebuie să vină la vot în număr mai mare decât acum 5 ani (când doar o treime s-a prezentat la urne) și să voteze cu partidele cu o agendă proeuropeană clară și care vor propune candidați profesioniști și cinstiți.

Editoriale

Diaspora, a treia miză de reformă electorală

Publicat

pe

Zilele acestea, se vorbește de organizarea de alegeri anticipate pentru Parlamentul României și alegerea primarilor în două tururi. Ambele sunt vitale. Ambele sunt o prioritate.

Dar pachetul de reforme electorale nu poate fi complet fără asigurarea unei reprezentări corecte a Diasporei în Parlamentul României. Iar momentul de a demara această reformă este acum. Unii ar putea spune că este deja târziu.

În 2018, Mișcarea România Împreună (viitorul PLUS) și USR, împreună cu o serie de alte organizații și asociații, au lansat și sprijinit inițiativa Oameni Noi. Un proiect profetic, el a pus pentru prima oară cum trebuie acest subiect în spațiul public.

Chiar și așa, Oameni Noi în propunererile sale a fost reținut. Pornind de la cifra actuală de 2 senatori și 4 deputați pentru Diaspora (cam cât are județul Tulcea cu cei cca. 195.000 de locuitori ai săi), el propunea 4 senatori și 8 deputați, o dublare bazată pe o estimare de 600.000 de români aflați în afară.

Acum, după 2019, o simplă dublare a numărului pare insuficientă.

În 2019, Ministerul Românilor de Pretutindeni lansa cifra de 5,6 milioane de români în Diaspora (numărătoarea PLUS ajunsese la 5,5 milioane). La europarlamentarele din 26 mai 2019, șicanați de vreme, cu puține secții, un sistem electronic insuficient, un referendum care îngreuna procedura și cozi interminabile, au reușit să voteze aproape 370.000 de români. Deja aproape dublu față de populația din Tulcea.

Iar la turul 2 al alegerilor prezidențiale, cu noi secții de votare (obținute după lungi campanii ale diasporei românești), trei zile de vot și un sistem de vot simplificat electronic, au votat aproape 950.000 de români. Aproape de 5 ori cât populația din Tulcea.

E clar că nu putem dovedi ușor că avem 5 milioane de români cu reședința în Diaspora, cel puțin nu care să fie eligibili de a vota pentru alegerile parlamentare, nu în absența lansării din timp a unui proces de înregistrare – decizie care nu poate fi făcută înainte de a decide care să fie gradul de reprezentare.

Este la fel de clar însă că românii din afară nu sunt corect reprezentați în Parlamentul României. Vorbim de până un sfert din populația țării pentru care doar o mână de parlamentari se bat. Cum să vorbim de legi corecte sau de eforturi reale pentru a aduce Diaspora acasă?

Mărirea numărului de parlamentari pentru Diaspora nu este un moft. Este una dintre măsurile vitală dacă vrem ca România să continue ca țară așa cum o știm! Altfel, vorbim de abandon total.
Așadar, câți să fie? O estimare de bun simț ar fi undeva cam la 10% din numărul total de parlamentari. Este puțin probabil însă că suntem pregătiți de implementa așa ceva, atât din cauza dificultății de a dovedi reședința dar poate și legătura de reprezentativitate dar și din cauz mobilizării încă scăzute a celor plecați, mulți refuzând să participe tocmai la politica care i-a stimulat să plece din țară.

O cifră realistă pentru început poate fi cea de 8 senatori și 16 deputați pentru Diaspora. Ar fi un prim pas, decent, de a începe lungul drum spre casă. Ar fi primul grup de reprezentați mai numeroși, capabili să inițieze proiecte de lege relevante, care să lege legături, să deschidă drumuri, să caute soluții pentru a stopa exodul.

Să ne înțelegem, nu ar fi o soluție magică. Nu există soluții magice pentru Diaspora. Dar ar fi un început.

Guvernul Orban știe toate acestea. Este momentul să lanseze procesul de reformă, poate ultimul moment posibil. Încă 4 ani de Parlament fără reprezentare va agrava și mai tare dezastrul.
Mingea este în terenul PNL.

Citește în continuare

Editoriale

Ipocriziile de fiecare zi

Publicat

pe

Ipocrizia e la cote maxime. Vă reamintesc o situație extrem de asemănătoare cu cea de astăzi, dar despre care nu ne mai aducem aminte foarte bine.

La începutul anilor ‘90, era la moda sa te întrebe lumea „ce-ai făcut in ultimii cinci ani”. Un soi de test prin care se încerca eliminarea ălora de dinainte. Pfiu, ce purism teribil începuse, cum era arătată lumea pe stradă cu degetul și tot așa. Cert e că nu am avut legea lustrației și România a sfârșit în următorii 30 de ani condusă de două partide desprinse din PCR (fostul PD, împreună cu actualul PSD) și două partide istorice (PNL și PNȚCD) pline de dubioși și mafioți, plantați cu cap pentru o tranziție liniștită. Toți ăia care au făcut politică și bani în primele două decenii sunt unii care ar fi trebuit epurați pe baza activității lor în ultimii cinci ani.

La trei decenii distanță, avem de-a face cu un nou val de purism. Nu există niciun dubiu că partidele vechi sunt depășite de situație și pline de oameni puși pe jecmănit statul. Dar cu ăștia ne-am obișnuit. Ce e mai grav e că partidele noi nu sunt imaculate, născute din spuma mării, fără greșeală, pline de specialiști, impenetrabile, ce să mai, perfecte. O greșeală a ăstora care abia au apărut e considerată de minimum zece ori mai mare decât orice porcărie a ălora vechi. Și tratată cu totală lipsă de înțelegere.

Și ca ipocrizia să nu aibă limite, ea e folosită din plin și de către o parte importantă din presă. Și, când zic asta, nu mă refer la cei din jurul trustului lui Voiculescu. Nu, oameni normali și cu scaun la cap suferă niște dezamăgiri uriașe când văd limitele noii clase politice și au în exprimarea lor ecoul spuselor lui Țiriac: „mai bine un hoț decât un prost“.

Lipsa de realism și echilibru va avea exact același efect ca acum 30 de ani. Hoții rămân hoți și ne vor face pe noi, restul, să ne credem proști.

Citește în continuare

Editoriale

Despre nevoia unei perspective românești și est-europene asupra relației UE-SUA

Publicat

pe

Dincolo de gravitatea conflictului în sine, criza din Iran pune un reflector mare pe disfuncționalitățile tot mai abrupte ale relației transatlantice.

De la alegerea lui Donald Trump, relația transatlantică s-a deteriorat permanent. Responsabilitatea pentru acest lucru aparține atât lui Trump, cât și europenilor.

Președintele american a renunțat la multilateralism prin retragerea din Acordul de la Paris, din UNESCO, din Acordul cu Iranul, a avut deseori o atitudine ușor agresivă față de UE prin mustrarea lipsită de diplomație a țărilor europene care nu cotizează suficient la NATO, prin îngroparea Tratatului TTIP și războiul comercial ulterior sau prin susținerea Brexitului și a unor mișcări eurosceptice.

Pe de altă parte, nici atitudinea europenilor nu a fost și nu este una care să fi reconstruit încrederea. Președintele Macron a profitat de fiecare moment de îndepărtare a SUA pentru a-și alimenta propria agendă de „suveranitate” a Europei, prin care Franța să redevină un lider global de prim-plan. În același timp, președintele francez a încercat să testeze viabilitatea unei apropieri de Rusia, care pentru România și alte țări din est nu poate fi acceptabilă. Germania a ales și acum economia în fața geopoliticii prin construirea conductei Nord Stream 2, care va aduce gaze din Rusia, în ciuda protestelor justificate ale americanilor. Marea Britanie a fost și este într-o situație prea tulbure ca să aibă o acțiune strategică coerentă. Instituțiile europene au fost și sunt slab echipate pentru a influența politica internațională dincolo de aspectele economice sau de politica de soft-power pe care nici Trump, nici China nu o „vorbesc”.

Pentru relația transatlantică, criza actuală din Iran are efecte similare cu cea din 2003 din Irak, dar cu tușe mai grave și cu o diferență majoră. Dacă în 2003 țări membre ale UE precum Marea Britanie sau Spania au contrabalansat opoziția Franței și Germaniei față de războiul din Irak și au apărat implicit unitatea transatlantică, acum aceste țări nu mai vor sau nu mai pot să o apere, iar blocul de state vestice devine tot mai puțin atașat de SUA lui Trump (și subliniem: ale lui Trump). Acest lucru riscă să afecteze relația transatlantică în consistența ei geostrategică.

De aceea, acum este momentul în care estul Uniunii Europene să facă un pas în față și să reamintească faptul că, indiferent de umorile dintre liderii trecători, trei lucruri sunt primordiale pentru relația UE-SUA:

  1. securitatea transatlantică e indivizibilă și fundamentală pentru Europa,
  2. integrarea militară a UE trebuie să se facă complementar cu NATO,
  3. Rusia nu a fost și nu va fi niciodată un partener pentru asigurarea securității Europei.

Acesta este momentul ca țările din est, inclusiv România, să fie cele care protejează aceste linii roșii fundamentale pentru întreaga Uniune, având curajul de a le spune clar și fără echivoc cu responsabilitatea celui care privește lucrurile drept în față. Un asemenea demers va ajuta relația transatlantică să își regăsească vigoarea.

Astfel, estul poate reintra cu adevărat în istoria Europei, iar Uniunea Europeană poate să devină deopotrivă și în egală măsură proiectul păcii după Al Doilea Război Mondial, dar și proiectul reunificării în fapt a Europei după Războiul Rece.

Autori:

Dragoș Tudorache, europarlamentar și președinte executiv PLUS

Alin Mituța, coordonator afaceri europene, PLUS


TEXT APĂRUT PE G4MEDIA.RO

Citește în continuare

Cele mai citite