Numărul celor 24,5 milioane elevi de învăţământ primar ai Europei raportat la 1,8 milioane de profesori, duce la o medie de 13,6 elevi la un cadru didactic. România stă pe primul loc al acestui indicator în datele EUROSTAT având 19,5 elevi la un învăţător. Este urmată de Cehia şi Franţa (19,2 elevi) iar pe cele mai sănătoase poziţii clasate se află Luxemburg (9), Grecia (9,2) şi …. atenţie … Polonia (9,6 elevi). Aşadar, o ţară cu un trecut relativ similar cu România (Polonia) are de două ori mai mulţi profesori de învăţământ primar raportat la mia de elevi.

Haideţi să analizăm puţin această cifră a României – 19.5 elevi / profesor învăţământ primar.

La prima vedere, cu această cifră ne încadrăm perfect în prevederile articolului 63 din LEN 1/2011 – alineatul (1) (c),  „învăţământul primar: clasa cuprinde în medie 20 de elevi, dar nu mai puţin de 12 şi nu mai mult de 25;” Trebuie spus că cei 19,5 elevi din media EUROSTAT sunt foarte aproape de media indicată în lege. Stăm bine, aparent.

Dar ştim că statistica de multe ori înşală. În spatele numărului de 19,5 elevi în medie stau şi clase din mediu rural care pot ajunge (în jos) până şi la 6 elevi dar şi clase de 36 sau chiar mai mulţi elevi în şcolile bune şi aglomerate din mediul urban. Ambele categorii încalcă legea în egală măsură cu complicitatea directorilor de şcoală, dar şi a Inspectoratelor Şcolare Judeţene. Aşadar, practica e cea care încalcă legea şi nu media pe ţară care se înscrie în lege.

Revenind la clasamentul european, trebuie analizate câteva cauze remarcabile care conduc la situaţia existentă – 1. lipsa de investiţii în infrastructură, 2. filozofia pedagogică păguboasă şi lipsa de atractivitate a meseriei de profesor învăţământ primar.

Prima cauză este dată de lipsa investiţiilor în infrastructură şcolară în mediile urbane. Analizând istoric, în anii 1960- 1970 academicienii Grigore Moisil şi Mircea Maliţa reuşeau două performanţe extraordinare pentru ţara noastră – campania de informatizare a României, dar şi realizarea celor mai riguroase seturi de calcule matematice şi econometrice realizate vreodată care armonizau legătura între economia ţării şi nevoia de educaţie şi de infrastructură şcolară. În urma acestor  analize şi recomandări în anii ’70 s-au construit în România peste 10 milioane de metri pătraţi de infrastructură şcolară. Acesta a fost poate ultimul val serios de investiţie temeinică în educaţie.

Chiar şi după revoluţia din 1989, investiţiile au fost mai degrabă derizorii. Deşi oraşele mari ale ţării au crescut ca populaţie, surplusul de copii şi de elevi a fost canalizat permanent către creştere colectivelor din clasă. Au mai fost înghesuite câteva bănci în plus, iar pe învăţători nu i-a întrebat nimeni dacă predau la fel către 20 de elevi sau 35. Edilii au ridicat din umeri şi clasele au devenit irespirabile şi neîncăpătoare.

Al doilea factor – cel al filosofiei pedagogice face ca în mai multe ţări din vestul Europei, clasele de învăţământ primar să aibă un al doilea învăţător asistent. În aceste ţări decidenţii au înţeles că este imposibil ca într-un colectiv de tineri şcolari (30-35 de elevi în România aglomerată) să aibă aceeaşi curbă de învăţare şi acelaşi ritm. În clasele cu doi învăţători pot fi cu totul altfel abordate stilurile de învăţare, ritmurile şi pot fi mai uşor organizate procese de învăţare remedială. Deci şi aici, anumite ţări ne bat de departe la acest indicator alocând pentru fiecare clasă nu unul ci doi profesori învăţământ primar.

Cel de al treilea factor este dat de haosul generat de managementul educaţional. Liceele pedagogice au fost serios afectate de deciziile de la începutul anilor 2000. Pentru a deveni educator sau învăţător la acea vreme trebuia să termini studiile Facultăţii de Psihopedagogie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Pentru cine a fost luată (cu dedicaţie) această decizie, nu e timp să intrăm în detalii. Abia Legea educaţiei Naţionale 2011 a repus la loc de cinste Liceele Pedagogice ca loc de formare şi specializare a profesorilor de învăţământ primar. Din păcate nu toate liceele pedagogice de la finalul anilor 90 au revenit la specializarea pedagogică.

Având o capacitate mai mică de pregătire şi pe un fond în care meseria de „învăţător” nu era suficient de atractivă (din nou dovadă a eşecului autorităţile publice naţionale de a construi o strategie coerentă pentru educaţie a României), am rămas cu mai puţini învăţători. În fiecare an profesori de învăţământ primar se pensionează, în fiecare avem probleme în a găsi tineri învăţători care să îi înlocuiască, mai ales în mediul rural. Avem situaţii chiar în capitală unde profesorii de învăţământ primar predau şi la două clase – una dimineaţa şi alta după-amiaza, iar ISJ-urile sau ISMB nu pot aproba toate cererile de locuri de clasă pregătitoare solicitate, pentru că nu există suficienţi învăţători.

Acesta este tabloul dezolant lăsat în urmă de 30 de ani post-decembrişti şi de cei 25 de miniştri ai aceleiaşi perioade. El devine evident în toată goliciunea lui la fiecare analiză statistică europeană sau la fiecare moment de grea încercare precum cel al pandemiei COVID-19 care ne solicită oameni competenţi, resurse, echipe, bani şi voinţă de fier în a acţiona zilnic pentru binele elevilor, al profesorilor, al părinţilor şi, în nici un caz, politic.

* Editorial de Ștefan Pălărie, publicat pe blogurile Adevărul